Turcia şi genocidul armenilor

După ce în 2019 Camera Reprezentanţilor şi Senatul american au declarat masacrarea a circa un milion şi jumătate de armeni drept un act de genocid, acum câteva zile actualul Preşedinte american, Joe Biden, a recunoscut genocidul armenilor. Astfel, SUA se alătură unui grup crescând de state care au recunoscut această calamitate a secolului al XX-lea drept ceea ce a fost: o tentativă, organizată de statul turc, de exterminare a unui întreg grup etnic şi a unei întregi culturi.

Politicienii turci au reacţionat aşa cum era de aşteptat. Aberant. Actualul dictator, Erdogan, a dat publicităţii un text bizar, prin care cerea unor "terţe părţi" să nu "politizeze" discuţia. Poate să stea liniştit: discuţia este demult încheiată printre istoricii de meserie. Au fost publicate numeroase studii academice, documentate, despre genocidul armenilor. Stefan Ihrig, profesor de istorie la universitatea din Haifa, a publicat recent (2016) la Harvard University Press, o carte despre cum genocidul armenilor a devenit una dintre sursele de inspiraţie pentru programul criminal al naziştilor. Domnul Erdogan şi-ar putea comanda, de pe Internet, o lucrare încă şi mai recentă (2019), tot de la Harvard, "Genocidul de treizeci de ani. Turcia şi distrugerea minorităţilor sale creştine, 1894-1924". Sau cartea lui Hans-Lukas Kieser, profesor de istorie la universitatea din Zurich, "Talaat Pasha: părinte al Turciei moderne, arhitect al genocidului" (Princeton, 2018).

Ceea ce fac autorităţile de la Ankara este, pe scurt, o ofensă la adresa lumii civilizate. Imaginaţi-vă că autorităţile de la Berlin ar refuza să recunoască Holocaustul.

Din păcate, aceasta este linia pe care continuă să meargă actualii guvernanţi turci. Ministrul de externe al Ankarei a scris pe Twitter că declaraţia lui Biden ar fi rezultatul "populismului". Sunt oare singurul care nu vede nici o noimă în această reacţie?

Miza recunoaşterii genocidului armean nu este doar una istorică. Pentru regimul de la Ankara este una profundă, existenţială. Turcia modernă s-a clădit pe genocid. Acesta este adevărul pe care vrea să îl ascundă statul turc.

Proiectul construcţiei statului turc s-a născut din sinteza unui set de elemente radicale. Unul dintre acestea este naţionalismul virulent care, treptat, a dizlocuit ideologia imperială otomană. Altul este teoria, importată din cercurile militare prusace, a unui război total, de anihilare a adversarului. Armata otomană a devenit astfel un instrument brutal prin care au fost suprimate mişcările de eliberare naţională din imperiul care intrase în faza sa terminală. În perioada 1894-1896, de exemplu, în timpul domniei sultanului Abdul Hamid al II-lea, o serie de masacre au ţintit comunităţile armene, lăsând în urmă peste 100.000 de morţi.

Înainte de Primul Război Mondial islamismul radical a fost catalizatorul unei politici sistematice de suprimare a comunităţilor creştine. Zeci de mii de creştini asirieni au fost măcelăriţi de trupele otomane şi de miliţiile kurde. Dar cea mai persecutată comunitate a fost probabil aceea a grecilor. Doar între 1913 şi 1922 aproape un milion de greci şi-au pierdut viaţa în teritoriile aparţinând imperiului otoman şi nou-proclamatei Republici a Turciei. Mulţi alţii au fost deportaţi sau deznaţionalizaţi. O parte a peninsulei Anatolia a fost epurată etnic. Smirna, un important oraş cu populaţie grecească şi armenească (acum e cunoscut ca Izmir, sub numele său turcizat), a fost incendiat. Episcopul Ambrozie din Moschonisia a fost îngropat de viu de soldaţii turci.

Turiştii care vizitează acum Istanbulul nu realizează, de regulă, că acesta, numit înainte Constantinopol, a fost mai bine de o mie de ani cel mai mare oraş al lumii greceşti. Chiar şi noul nume, presupus turcesc, derivă de la cuvintele greceşti "is tin polin" ("în oraş"). Grecii au format o parte importantă a populaţiei urbei până după al Al Doilea Război Mondial. Analizele ADN arată că mai puţin de 10 la sută din genomul turcilor moderni este de origine central-asiatică, în vreme ce aproximativ 40 la sută este de origine europeană.

Şi kurzii au căzut victimă programului ultra-naţionalist turc. Sute de mii de kurzi au fost deportaţi, dintre care circa jumătate au murit, între 1916 şi 1934. La rândul lor, mii de evrei au fost deportaţi, în 1916, din Jaffa. Circa jumătate din creştinii arabi din Liban au pierit în 1915, în urma confiscării alimentelor pentru nevoile armatei otomane.

Practic toate statele moderne au în istoria lor episoade suspecte moral. Problema este dacă minciuna rămâne, în continuare, parte, a edificiului politic.

Deocamdată nu îmi fac iluzii cu privire la politicienii turci. În clasamentul din 2020 al percepţiilor corupţiei, alcătuit de Transparency International, Turcia se află pe locul... 86. La egalitate cu India, mai rău decât Lesotho (83), şi considerabil mai rău decât România (69). Cu alte cuvinte, probabil mai avem de aşteptat până când Ankara va adopta o linie mai raţională.