Ultimul fum?

Se împlinesc, anul acesta, o sută de ani de la apariţia pachetelor de ţigări. Exact, acelea care se vând la magazin. În 1913, un anume R.J. Reynolds a scos pe piaţă primul pachet de hârtie cu douăzeci de ţigarete. Marca - există şi acum - era "Camel". Inovaţia era considerabilă. Până în acel moment, oamenii fie îşi rulau ei înşişi ţigările, fie le cumpărau în cutii, de regulă făcute din tablă.

Nu am fumat niciodată. Nici măcar nu am încercat. Evit fumul de ţigări pe cât este omeneşte posibil. Însă centenarul pachetului de ţigări este prea important pentru a fi trecut cu vederea. Ne place sau nu, pachetul de ţigări a devenit o parte a culturii moderne (folosesc termenul "cultură", evident, în sens antropologic).

Prima mea intuiţie că există o piaţă liberă (desigur, îmi lipsea termenul pe atunci) a fost pe vremea copilăriei mele, acum circa patru decenii. Adică în plin socialism. Eram trimis, ca toţi copiii, să cumpăr ţigări pentru unul sau pentru altul dintre adulţii din jurul meu. Stăteam pe atunci în zona Fabricii de Glucoză. Mă duceam la un cămin, mic şi vechi, în incinta fabricii. Urcam la etajul 1, pe o scară exterioară. Acolo era un bătrân care vindea ţigări. Stătea în camera aceea mică, austeră, cu un bec atârnat de tavan. Deschidea sertarul unde avea, aliniate riguros, tot felul de pachete. Cred că avea toate mărcile care se găseau în comerţ, şi probabil ceva pe deasupra. Ţigări româneşti, bulgăreşti, albaneze etc. Copil fiind, eram fascinat de ambalajele acelea colorate.

Nu mai ştiu numele bătrânului şi nu ştiu nici ce s-a mai întâmplat cu el. Însă privind în urmă, am realizat că omul acela făcea un fel de comerţ. Nu îmi amintesc să fi vândut pachetele "la supra-preţ", cum se spunea pe atunci. Bănuiesc că avea o mică înţelegere cu un vânzător de la un chioşc. Dar, ce ştiu sigur este că bătrânul muncea. Nu stătea cu mâna întinsă la Stat.

Vreţi să ştiţi cum arăta pe timpuri "asistenţa socială"? Să ne amintim că principala problemă de rezolvat, până acum câteva decenii, nu era aceea a pensionarilor, ci a invalizilor. Motivul era dublu. Pe de-o parte, durata medie de viaţă era mai mică. Pe de altă parte, războaiele produceau, periodic, numeroşi invalizi. Demobilizaţi, oamenii aceştia trebuiau să îşi găsească un rost. Era greu fără o mână, fără un picior, fără un ochi. Milioane de oameni au dus, astfel, o existenţă tragică.

Iată de ce Statul, în a cărui uniformă au fost schilodiţi acei oameni, a ajuns la concluzia că are o datorie faţă de aceştia. Iar soluţia găsită, uneori, a fost instituirea unui monopol pe tutun. Schema era simplă: monopolistul dădea licenţe să deschidă tutungerii doar invalizilor de război. Altfel spus, le oferea şansa unui venit stabil şi garantat. Minimal, desigur. Dar unul care presupunea muncă.

Istoria socială a Europei ar fi arătat altfel fără tutun. Iar manierele noastre ar fi arătat altfel fără invenţia pachetului de ţigări. Înainte, tutunul era consumat în pipă sau ţigări de foi, era mestecat şi scuipat, prizat sau rulat în hârtie, de către fumător, pe loc. Era transportat în pungi şi era teribil de puternic, fiind uneori amestecat cu tot felul de substanţe.

O istorie socială a ţigărilor în România nu ştiu să se fi scris. Dar cred că ar fi interesantă.

Regimul comunist folosea pachetele de ţigări ca un fel de vehicul publicitar. Existau nişte ţigări, "Litoral", cu imaginea unor hoteluri. Altele, "Tomis", aveau un fel de navă grecească - explicabilă, bănuiesc, prin delirul protocronist, pentru că altminteri nu văd ce legătură aveau coloniile greceşti şi romane de la Marea Neagră cu fumatul. În ultimul deceniu al lui Ceauşescu apăruseră "Unirea", "Dacia" şi "Doina" - care doreau să transforme fumatul, se pare, într-un act patriotic. Şi nu poate fi uitat nici pachetul de "Bucegi", supranumit "Moartea-pe-schiuri". Am văzut cu ochii mei cum unii fumători scoteau aşchii de lemn din ţigările pe care încercau să le aprindă.

Tranziţia a fost, şi aceasta, asociată cu pachetele de ţigări. La începutul anilor '90 erau pachetele de "Assos" vândute pe mese pliante, pe trotuar. Cei care au patronat un asemenea comerţ, dacă nu mă înşală vederea, sunt unii dintre cei care dădeau lecţii, la televizor, despre datoriile cetăţeneşti şi despre buna-guvernare...

Nu ştiu ce se va alege de acest obicei al fumatului. Se pare că (şi) în Romania este în declin. Am găsit nişte statistici care arată că în 2011 fumau circa 26 de procente din populaţie. Cu zece ani înainte erau cu zece procente mai mult. Vom rămâne, poate, doar cu imaginile. Churchill cu trabucul, Steve McQueen cu ţigara în colţul gurii. Eu, cu amintirea bătrânului acela cu sertarul cu pachete colorate, numărându-şi mărunţişul. Mă întreb uneori cum ne vor privi cei din viitor. Vor sorbi din sucurile lor fluorescente cu vitamine şi se vor minuna să vadă secvenţele cu Humphrey Bogart fumând, în "Casablanca"?

Sau poate că toată afacerea va deveni complet neinteresantă pentru ei, ţigări şi fumători deopotrivă?