Un om, un vot?

Vom avea vot uninominal? După toate semnele, nu. Actuala clasă politică doreşte să îşi salveze pielea prin adoptarea sistemului de vot proporţional propus de Asociaţia Pro-Democraţia. După experienţa celor 18 ani în care am experimentat produsele sistemului de vot pe liste blocate, unora li se pare greu de crezut că am putea nimeri mai rău. Eu n-aş paria însă. Sunt curios ce vor explica reprezentanţii APD când oamenii vor vedea că din colegiile unde au votat sunt trimişi în Parlament şi indivizi care au pierdut alegerile. Şi nu câte unul, cum cere norma fixă de reprezentare, ci în numere variabile, care rezultă din constrângerile rezultate din scorurile partidelor şi mărimea circumscripţiilor. Din absurd s-au întrupat, în absurd se vor întoarce.

Oricum, sistemul asumat de Guvern nu are zile multe. În Italia, alegerile la Senat s-au desfăşurat după un sistem similar doar într-un interval de 12 ani. El va genera un Parlament la fel de fragmentat ca acela de acum, cu partide mari aflate la cheremul unor partide de buzunar şi cu o masă de deputaţi şi senatori care vor intra prin nominalizări strategice, sprijinite doar de o mână de voturi politice.

Trebuie, aşadar, gândită o nouă lege electorală. Iar cu această ocazie ar trebui regândit, poate, şi ceea ce unii credem - inexact - că este un principiu al democraţiei: "un om, un vot".

În realitate există sisteme electorale unde fiecare alegător are, de fapt, două voturi la dispoziţie. Cel mai cunoscut este sistemul german, unde fiecare alegător are un vot (Erststimme) pentru a desemna o persoană care să îl reprezinte, şi un al doilea vot (Zweitestimme) cu care indică un partid de pe listele căruia să fie oferite voturi în compensare, pentru ca rezultatul final al alegerilor să fie proporţional cu ponderea votului pentru partide (incluzând pe cel pentru candidaţii partidelor, de pe primul buletin de vot).

Principiul acesta, "un om, un vot", este de fapt american şi a fost invocat acolo în legătură cu discuţiile despre norma de reprezentare a Camerei Reprezentanţilor. Constituţia americană cere un recensământ la fiecare zece ani pentru stabilirea numărului de mandate, dar unele state nu au redesenat în acelaşi timp districtele electorale pentru a le pune de acord cu ponderea populaţiei, ceea ce a făcut ca unele districte să presupună mai puţine voturi decât altele, din acelaşi stat, pentru a trimite un reprezentant în Congres. De aceea Curtea Supremă a SUA a emis o serie de decizii care să corecteze această practică locală.

Prin urmare, "un om, un vot" nu e un principiu etern al democraţiei. Sistemele electorale pot fi proiectate astfel încât să ofere mai multe voturi alegătorilor, în scheme mai complexe decât simpla alegere pe listă sau pe un buletin uninominal.

La originile sistemelor politice contemporane, acest lucru nici nu era neauzit. În Belgia a existat, între 1894 şi 1919, un sistem în care unii alegători primeau dreptul de a vota de două ori, dacă îndeplineau anumite condiţii (aveau o diplomă de liceu şi plăteau taxe deasupra unui nivel stabilit). În unele ţări a existat un alt sistem, numit al "districtelor universitare". E vorba de lo­curi în Legislativ acordate universităţilor, locuri pentru care aveau dreptul să voteze membrii sau absolvenţii acestor universităţi. Sistemul este de origine scoţiană şi a fost preluat de Parlamentul englez. A fost desfiinţat în 1950; până atunci, universităţile Oxford şi Cambridge aveau câte doi reprezentanţi în Camera Comunelor. Sistemul districtelor universitare mai supravieţuieşte doar în Irlanda, unde două universităţi (aceea din Dublin şi Universitatea Naţională Irlandeză) au câte trei locuri în Camera superioară.

Trebuie să continuăm şi noi să primim doar dreptul unui singur vot? Acesta are, desigur, şi avantaje. E simplu de înţeles şi, într-un sistem de vot majoritar, poate crea majorităţi parlamentare solide. Pe de altă parte, un vot multiplu ar permite introducerea unor sisteme de vot mai complexe, cum ar fi votul cumulativ.

Sunt aceste sisteme neapărat mai bune? Nu, evident. Complicaţia de dragul complicaţiei nu aduce nimic bun, iar reţetele tradiţionale sunt adesea mai eficiente şi în politică, nu doar în bucătărie. Dar sis­temele complexe mai pot avea un avantaj, deloc de neglijat în context românesc: ele pot fi un mijloc de educaţie electorală. Sistemul democratic modern este, cu necesitate, complex. Alegătorul mediu, însă, nu este mai educat acum decât era în urmă cu 50 de ani. Aşa încât ar trebui să ne gândim dacă votul democratic nu a devenit cumva primejdios de simplu, până în punctul în care din noţiunea de "participare politică" nu mai rămâne aproape nimic. De aceea cred că un sistem complex de vot poate avea, în anumite condiţii, cel puţin meritul de a ne forţa să gândim ce facem. Iar un alegător sofisticat, care îşi exprimă gradat preferinţele politice, e mai greu de păcălit de politicieni care s-au obişnuit să ia votul şi să fugă, câte patru ani o dată.