Un partid deturnat

Că PSD şi-a pierdut busola ideologică nu e o noutate. Şi cum nici socialismul european nu îşi găseşte cadenţa, nu se prea observă. Dar că acest partid, până mai ieri aproape unic şi cvasiautoritar, nu mai poate fi adus la măreţia de mai an, ăsta da accident de parcurs. Cu toate acestea puterea, chiar dacă nu integral, a rămas intactă. Iar această opoziţie între măreţia apusă şi puterea conservată dă naştere unui conflict suplimentar în interiorul partidului între grupurile baroniale şi conducerea centrală. Ca un rege feudal, Mircea Geoană nu are a se baza decât pe vasalii direcţi. Aşa că făgăduita reformă a fost deturnată. Vasalii vasalilor săi sunt la dis­poziţia baronilor. Iar când vodă Geoană strigă adunarea, trupa nu e prea mare. După epurările de faţadă din 2004, Congresul din 2005 şi căderea lui Năstase, baronii au recuperat poziţiile pierdute. Congresul extraordinar din decembrie 2006 le-a consacrat revenirea. Dacă rezistaseră ei autoritarismului năstăsist, nu aveau cum să fie eliminaţi de reforma fără corp ideologic a lui Geoană. Şi, odată prima spaimă trecută, au descoperit că din promisa reformă internă nu era decât un dragon de hârtie.

Nici intransigenţa socialiştilor europeni nu a mai avut prea mare efect, căci trecerea PD în altă barcă doctrinară a redus presiunea din interiorul propriei familii politice. Rămaşi singuri pe zona pe care se încăpăţânează să o numeas­că de stânga, pesediştii s-au relaxat. Aşa că Partidul Socialiştilor Europeni nu a mai avut altceva de făcut decât să constate - atunci când nu s-a lăsat purtat de valul pesedist în sus­ţinerea unor acţiuni pe cât de riscante, pe atât de nesocialis­te, ca încercare de revocare a lui Traian Băsescu - că socialismul românesc nu e decât un postcomunism în plus. Şi cum nu puteau interveni, au preferat să aştepte. Tocmai această aşteptare a permis baronilor să îl dovedească pe Mircea Geoană.

Oricât de tulburi ar fi fost vremurile, cât timp nu erau revoluţionare, baronii puteau reveni. Iar pentru lideri, feudali ai aşa zisului socialism româ­nesc măreţia de odinioară nu are vreo semnificaţie. La baroni totul e putere, mai ales locală. Şi protecţie. Ceea ce s-a şi grăbit să le ofere Mircea Geoană. Şi, chiar dacă riscul este acela al transformării PSD într-un partid secundar, baronii au ales să sacrifice orice pentru a-şi conserva sursa puterii. Cu atât mai mut cu cât pericolul nu era oarecare. Căci dacă Mischie a fost condamnat la un patru ani de închisoare, atunci nimeni nu se mai simte în siguranţă.

PSD este un partid al farsei. În locul socialismului european practică un protecţionism social de provenienţă pragmatic-electorală fondat pe un naţionalism moştenit de la comunismul ceauşist. În locul militanţilor, fără de care socialis­mul e doar o vorbă în vânt, se mulţumeşte cu docilii şoşonari a căror atitudine critică la adresa conducerii e nulă. În locul reformei a preferat să conserve puterea fostei nomenclaturi şi a Securităţii. Cultivând o atitudine ambiguă atât faţă de trecutul recent, cât şi de cel comunist, pesediştii de la bază, dezideologizaţi şi în relaţii clientelare faţă de patronii lor, au permis eternizarea baronilor. Ceea ce compromite şansele de existenţă ale oricărui partid.

Permiţând fracţiuni parlamentare, în care baronii erau şi vor rămâne dominanţi, pesediştii au ratat ocazia trans­formării partidului dintr-o organizaţie postcomunistă menită să protejeze nomenclatura locală într-un autentic partid socialist. Cei ce formal se numesc socialiştii români nu au înţeles mare lucru din evoluţiile dramatice ale partidelor frăţeşti din Centrul sau Estul Europei. Căci, păstrând dimensiunea, prin aceiaşi situaţie au trecut sau trec şi socialiştii din Polonia sau Cehia, Belgia sau Franţa. Şi dacă guvernarea dăunează grav socialismului occidental, de ce nu s-ar întâmpla astfel şi în cazul celui românesc. Faptul că şi în Polonia sau Bulgaria, ba până şi în Cehia unde social democraţii nu sunt moştenitorii comuniştilor, partidele socialiste sunt în criză, dacă nu pur şi simplu în derivă, nu pare să pună semne de întrebare socialiştilor români.

Aşa se explică şi de ce PSD nu poate fi în acord cu orice reformă electorală. Modul de scrutin a fost pentru FSN şi este şi pentru PSD o modalitate de apărare a intereselor actorilor politici ai tranziţiei. Cocktailul electoral adoptat în 1990 şi modificat de faţadă în 1992 asigură supravieţuirea baronilor vechi sau noi. Şi pentru un astfel de obiectiv deturnarea unui partid de la ideologia lui este un preţ mic pe care pesediştii par pregătiţi să în plătească.