Unde greşeşte Make

În numărul 130, din 5 iulie, al ziarului "Bursa", Make a publicat un articol pe care eu îl consider exemplar. Intitulat "România, un Bacău cu ieşire la mare", articolul întemeiază, cu o logică extrem de strînsă şi cu o argumentare convingătoare, nu atît viitoarea înfrîngere a PSD în alegerile parlamentare din toamnă, cît, în primul rînd, respingerea unei opţiuni politice de tip social-democrat.

În peisajul comentariilor politice româneşti care se învîrt, dogmatic, în jurul a trei sau patru cuvinte cheie, lipsite de conţinut, dar capabile să definească un soi de litanie politică - corupţie, partid-stat, aroganţă, populism etc. - articolul lui Make este o excepţie valoroasă. În acelaşi timp, este un atac de profunzime, care trebuie luat mult mai în serios decît toate înţepăturile sau ironiile la adresa guvernării PSD şi a liderilor acestuia. Pentru că Make nu critică PSD, nu îl acuză pe Adrian Năstase sau pe Ion Iliescu şi nici măcar "baronii locali". Rezumat în numai cîteva cuvinte, articolul lui Make afirmă că social-democraţia românească va pierde alegerile nu din cauza unor candidaţi prost aleşi sau a corupţiei, nu din cauza unei campanii electorale prost conduse, nu din cauza "aroganţei" sau a clientelismului, nu din cauza lui Bivolaru, Mischie, Sechelariu sau alţii şi nici măcar din toate aceste cauze la un loc. Pe Make nici măcar nu îl interesează dacă toate aceste minusuri ale partidului de guvernămînt, atît de mult discutate şi afirmate în presă sau în "rapoarte" ale societăţii civile, sunt adevărate. Admiţînd că sunt adevărate, PSD ar putea să le corecteze şi atunci ar avea o şansă să cîştige alegerile. Dar Make prezice pierderea alegerilor de către PSD pentru că PSD este un partid social-democrat. România, argumentează Make, nu are acum nevoie de o guvernare social-democrată, ci de o guvernare neo-liberală, iar populaţia formulează deja această realitate în forma sa politică.

Repet, de pe poziţiile sale de întreprinzător şi purtător de cuvînt al comunităţii financiare al României, Make afirmă înfrîngerea în alegerile din toamnă nu a unui grup de lideri politici, nu a unui guvern, nu a unui partid, ci a unei filosofii de guvernare - cea social-democrată.

Iar eu afirm că el greşeşte. Mai mult, greşeşte de două ori.

În primul rînd, greşeşte în teza sa fundamentală, care afirmă că "Politica PSD nu este potrivită perioadei în care se află ţara", afirmaţie echivalentă cu social-democraţia nu este potrivită perioadei în care se află ţara. Politicile care nu sunt "potrivite" cu perioada prin care trece ţara, în opinia lui Make, ar fi: venitul minim garantat, programul "cornul şi laptele" şi alte 14 măsuri de protecţie socială care redistribuie 11% din PIB, la care trebuie adăugate subvenţiile pentru agricultură şi alte subvenţii. Or, social-democraţia nu este "potrivită" cu România actuală, argumentează Make, pentru că "redistribuirea" nu este potrivită cu România actuală. Iată teza fundamentală a lui Make şi, în general, a tuturor celor care susţin principiile de bază ale ideologiei neoliberale.

Această teză negativă nu este valabilă decît însoţită de cealaltă teză, pozitivă, potrivit căreia prioritatea absolută trebuie acordată pieţei. Piaţa este cea care face economia, cea care măreşte productivitatea, cea care modernizează ţara şi aduce, în final, prosperitatea tuturor. Credinţa în această teză este cea de a doua greşeală pe care o face Make.

Şi, pentru că prima teză, cea negativă, este doar o consecinţă logică a celei de a doua teze, cea pozitivă, trebuie să începem cu aceasta din urmă.

Şi trebuie să începem prin a recunoaşte că piaţa nu este altceva decît tot un mecanism de redistribuire. Iar dacă protecţia socială este "un fel de haiducie" care presupune să iei de la bogaţi ca să dai la săraci, piaţa este un fel de haiducie pe dos, care presupune să iei de la cei săraci şi să dai la cei bogaţi. Nu este nevoie de nici un fel de logică pentru a argumenta această afirmaţie, tot ce este necesar este să priveşti rezultatele distribuţiei prin piaţă din ţările în care piaţa redistribuie, de mai bine de două secole, bogăţiile. Rezultă, în cea mai liberală dintre societăţi, în SUA, situaţia în care 1% din populaţie, cei mai bogaţi americani, deţin în proprietate 40% din avuţia naţională, în vreme ce grosul populaţiei americane, adică 80% din total, deţin în proprietate mai puţin de 20% din avuţia naţională. Statele Unite sunt o societate prosperă şi, evident, guvernul american, mai ales dacă este condus de democraţi, practică "haiducia" specifică social-democraţiei. Adevărata întrebare, însă, este dacă prosperitatea americană depinde de concentrarea bogăţiei pe care o asigură piaţa? Mie mi se pare că nu, şi că prosperitatea americanilor depinde de eficienţa cu care muncesc aceştia.

Iar cea mai mare superstiţie a ideologiei neoliberale este că piaţa impune succesul muncii eficiente. Nimic mai fals. Piaţa impune doar două lucruri. Mai întîi că orice se produce se vinde înainte de a fi consumat, iar apoi că banii obţinuţi din totalul vînzărilor ajung, în final, la cei care, deja, au cei mai mulţi bani.

Toată teoria neo-liberală despre legătura dintre piaţă şi eficienţă se sprijină pe un argument fals, care afirmă că eficienţa producţiei este confirmată de volumul şi preţul vînzărilor. Dar, aici, logica este inutilă. Din punct de vedere empiric, eu afirm că revistele Bursa, de exemplu, sunt mai eficient produse decît o publicaţie erotică, iar faptul că aceasta se vinde mai bine, iar proprietarii acesteia sunt mai bogaţi decît Make, este o deficienţă a pieţei şi nu a produsului. Ca social-democrat, eu aş fi tentat să impozitez proprietarii publicaţiei erotice mai mult decît îl impozitez pe Make, dar Make îmi explică că o asemenea politică "nu este potrivită perioadei în care se află ţara".

Din punct de vedere empiric, în România, "haiduceala cea mare" nu a fost protecţia socială, ci, dimpotrivă, privatizarea. Ea a constat în a lua cea mai mare parte a avuţiei statului şi a o distribui, după criteriile pieţei, la numai 1% din populaţia României. Ce înseamnă "criteriu de piaţă" am putut vedea cu toţii, de exemplu, cu ocazia privatizărilor, fie frauduloase, fie corupte, fie situate, precum Romtelecom, sau Sidex, sau Dacia, în afara pieţei. A lăsa tocmai acum piaţa "liberă" echivalează cu a haiduci în folosul bogaţilor nu doar avuţia naţională, ca pînă acum, care a fost deja privatizată, ci şi produsul naţional care este, încă, insuficient privatizat.

Nu sunt împotriva pieţei mai mult decît sunt împotriva ei marile corporaţii internaţionale. Eu nu cunosc nici un exemplu de mare corporaţie internaţională care să nu fi cerut, în schimbul intrării "pe piaţa românească", un monopol sau un alt avantaj opus "egalităţii" şi "concurenţei" pe care o presupune, teoretic, piaţa. De asemenea, nu spun că nu există, dar îmi este foarte greu să găsesc exemple de ceea ce Make denumeşte "liberă iniţiativă care trebuie stimulată". Desigur, dacă nu iau în considerare Caritas, SAFI, FNI şi alte echivalente ale jocurilor piramidale. De altfel, nici Make nu crede că "piaţă liberă" şi "libera iniţiativă" înseamnă libertatea oricui de a jefui sau înşela pe oricine. Şi el este convins că piaţa liberă nu este acea ţară ciudată în care Pinocchio a intrat la puşcărie pentru că s-a lăsat escrocat de prietenii săi. Şi el doreşte reguli pe piaţă, reguli care să impună o limitare a distribuţiei pe care o face piaţa.

Dar, dacă introducem pe piaţă reguli întemeiate în afara pieţei (de exemplu, în morală), atunci cădem în păcatul social-democraţiei. Nu, zice Make, numai unele reguli sunt ale social-democraţiei, iar altele nu. Ei bine, întrebarea este unde se termină reglementarea "normală" a pieţei şi unde începe "protecţia socială" a social-democraţiei? Oare venitul minim garantat nu este şi el, o reglementare "naturală" a pieţei? Căci venitul minim garantat nu face altceva decît să ţină pe piaţă pe acei oameni care, fără banii daţi de stat, în loc să-şi cumpere mîncarea şi hainele, fie şi le vor produce singuri, fie vor cerşi, fie vor fura, adică vor folosi alte sisteme de redistribuire decît cele pe care le oferă piaţa. Ce ar face eficienţii producători de medicamente, cu depozitele lor pline de produse numai bune de pus pe piaţă, dacă guvernarea social-democrată nu ar distribui, prin protecţie socială, bolnavilor din România, banii cu care să-şi cumpere medicamentele de pe piaţă?

Rezultă că, la o privire mai atentă, o mare parte din piaţa actuală a României, depinde de protecţia socială asigurată de guvernarea social-democrată. Pentru mai mult de 1 milion de gospodării ţărăneşti, ale căror venituri băneşti nu depăşesc o treime din totalul consumului, tocmai măsurile de protecţie socială luate de guvernul PSD pe care le condamnă Make - subvenţiile pe hectar, pensiile dublate, alocaţiile pentru încălzire etc. - echivalează cu rămînerea lor pe piaţă. Şi, de asemenea, cu eficientizarea Petrom, a Rompetrol şi a celorlalţi vînzători de combustibili. Şi ajută la succesul de piaţă al firmelor care colectează, stochează şi vînd cereale şi alte produse agro-alimentare.

Unde greşeşte Make de două ori?

Greşeşte prima dată cînd porneşte de la premisa că un sistem de distribuţie, piaţa, este mai bun decît alt sistem de distribuţie, statul. Fiecare sistem are avantajele şi dezavantajele sale. Iar secretul succesului nu este înlocuirea unui sistem prost cu unul bun, adică statul cu piaţa, cum îşi închipuie că au făcut reformatorii români ai tranziţiei post-comuniste, ci de a menţine un echilibru între sistemele de distribuţie posibile.

A doua oară, Make greşeşte cînd ţine cont de faptul că statul scoate bani de pe piaţă, dar ignoră faptul că piaţa scoate bani din protecţia socială.

În consecinţă, concluzia lui că acum nu este vremea social-democraţiei este, la rîndul ei, greşită. Tocmai acum este vremea social-democraţiei în România. În perioada în care piaţa însăşi, ca şi libera iniţiativă, depind de politicile sociale ale guvernării.