Uniunea Europeană şi căpuşele care o distrug

O lecţie de istorie, tristă. În mai puţin de jumătate de secol, instituţii vitale pentru structura de rezistenţă a Europei au fost aproape distruse, chiar de către fondatorii lor, fără nici un beneficiu. Carlo Cipolla numeşte asta "Prostie". Eu zic că are dreptate. Metoda de realizare: prin căpuşare. O liotă de veleitari, oameni care suferă irecuperabil de nanism politic, cu o cultură socială mai firavă decît frunza de pătrunjel, dar cu mentalităţi de caporali cu mustaţă scurtă şi coloană vertebrală împrumutată de la clasa moluştelor au reuşit "să transforme" şi pe această cale aproape să distrugă două dintre cele mai importante instituţii fără de care Europa s-ar reîntoarce fix la istoria secolului al XVIII-lea: Uniunea Europeană şi NATO. Acolo unde Rusia putiniană şi agresiunea ei fără orizont din Ucraina este hotărîtă să împingă lumea, fie şi cu preţul cîtorva "hiroşime" înflorite pe harta Europei.

Istoria decăderii construcţiei instituţionale numită azi Uniunea Europeană are o aparenţă paradoxală. Ea s-a consumat şi se consumă pe fundalul înfoierii, al hipertrofierii patologice a sistemului instituţional al UE, a creşterii masive în volum a "reprezentării politice" şi a birocraţiei de suport de la Bruxelles, însoţită de o agresivă destructurare funcţională, obţinută prin juxtapunerea de noi şi noi structuri şi mecanisme birocratice, fără nici o noimă sau orizont de coordonare-cooperare. Totul a început la jumătatea anilor 80 ai secolului trecut. Atunci cînd, perspectivei dominant economice a ceea ce fusese conceput ca o "Comunitate Economică Europeană" i s-au atîrnat de gît alte două dimensiuni, total incongruente între ele şi în raport cu obiectivele planului iniţial: dimensiunea "socială" şi cea "politică". La vremea respectivă, birocraţia de la Bruxelles abia dacă umplea un amfiteatru universitar. Toate deciziile importante se luau la nivelul reuniunilor şefilor de stat şi de guvern din ţările membre, puse sub umbrela mai mult decorativă a unui Consiliu. Ele erau pregătite de munca în cea mai mare parte obscură a unei Comisii fără nici un relief politic, menită să articuleze liniile directoare ale macro politicilor ce urmau să fie promovate de la Bruxelles şi de la nivelul fiecărui stat membru.

De unde au apărut cei doi "copii pribegi"? Ei au fost trimişi la Bruxelles din fiefurile politice ale ţărilor "pilon" ale construcţiei europene. Dimensiunea socială, spre exemplu, din Franţa. O Franţă subjugată de farmecul inefabil al "socialismului de sorginte pur occidentală", promovat şi întruchipat politic în persoana lui Francois Mitterrand. Socialismul, după celebra lozincă leninistă trebuia să învingă la oraşe şi sate şi, prin extensie, şi în Comunitatea Europeană, dominată politic de Franţa şi economic, deja, de Germania. Dimensiunea politică a fost vîrîtă pe furiş în agenda de la Bruxelles de cine nici cu gîndul nu gîndiţi. De Marea Britanie, cea care s-a opus, apoi, cît a putut promovării ei. Dacă ai nevoie de un inamic "fioros" cu care să te baţi pe viaţă şi pe moarte, dar el nu se află pe teren, soluţia simplă şi subversivă este să îl inventezi chiar tu şi pe urmă să te lansezi în cruciada în care urmează să te "evidenţiezi". Este exact ceea ce a făcut doamna Thatcher. Pentru raţiuni politice interne, desigur, ca şi în cazul dimensiunii sociale. De data aceasta, raţiuni ale politicii britanice, dominate economic de marotele neo-liberalismului maximalist, iar politic de resuscitarea "instinctelor" şi ambiţiilor imperiale. Antanta franco-germană devenise prea puternică pentru ca Marea Britanie să-i facă singură faţă, aşa că s-a căutat o soluţie de "decuplare". Şi, ce soluţie mai bună, decît să le dai celor doi teme de cooperare.... cu soluţii imposibile!!! Dezacord garantat! Lovitura britanică a nimerit drept la ţintă şi asta s-a văzut la momentul crucial în care proiectul uniunii economice europene a fost "transformat", de fapt, înlocuit cu proiectul "Statelor Unite ale Europei". Proiect nou, care trebuia fundamentat, exact ca şi în cazul Americii, de o Constituţie!!! O Constituţie ce urma să fie aprobată de fiecare dintre statele membre, înainte de a intra în vigoare la Bruxelles. Ca să vedeţi ironia istoriei: Marea Britanie a aprobat-o, Franţa a respins-o!!! Procesul de implozie al Uniunii Europene era deja declanşat. Pentru a masca realitatea giganticului eşec şi pentru a accesa pe calea cea mai simplă resursele eliberate de independenţa proaspăt regăsită a fostelor state ale "lagărului socialist", membri nucleului istoric al UE au convenit că noua frontieră este cea de la Est, aşa cum fusese cea de la Vest pentru America secolului al XVIII-lea. "Marea Extindere spre Est" a fost vîrful de creştere al birocraţiei şi al complexităţii disfuncţionale a instituţiilor UE. "Reforme" făcute pe picior şi negociate în miez de noapte ne-au adus aici, în fundătura unde ne aflăm acum. Coordonarea politică este spre minimum istoric. Maşinăria economică este aproape distrusă de crizele succesive din 2008 şi pînă azi, de politicile hei-rupiste promovate agresiv şi din raţiuni pur electorale de "verzii" europeni, de prăbuşirea infrastructurilor de bază, în primul rînd energetică, de loviturile de ciocan aplicate economiei europene de "partenerul strategic", Statele Unite ale Americii, de plafonarea resurselor investite şi a orizontului de cercetare în zonele de străpungere tehnologică. În loc de centru de coordonare, sprijinit pe expertiză de cel mai înalt nivel ştiinţific, de furnizor privilegiat al soluţiilor de fundamentare a deciziilor macro-economice menite să asigure dezvoltarea sustenabilă a spaţiului Uniunii Europene, maşinăria de la Bruxelles a devenit un imens carusel al jocurilor de influenţă şi susţinere privilegiată a intereselor macro-corporatiste, al intereselor care asigură baza electorală "de acasă" a politicienilor de la Bruxelles sau a celor care-i promovaseră în vîrful decizional, chiar dacă se băteau cap în cap cu obiectivele oficiale ale UE. Aparatul birocratic de la Bruxelles a devenit un stat în stat, iar politicienii care îl au în mînă, competitori de sine stătători pentru puterea politică, atît în statele membre, cît şi pe nou amenajata mega-scenă de la Bruxelles.

Mă întreb, pe ce s-o fi bazînd lumea care aşteaptă de la această cacofonie politică şi aberaţie instituţională decizii raţionale, capabile să asigure "Viitorul Europei", un loc privilegiat, pentru Europa, la masa celor care vor decide noua împărţire a lumii?