Viaţa ca o datorie

Din perspectivă pămînteană, Jubileul de diamant al Reginei Elizabeth a II-a este un eveniment mai rar decît trecerea planetei Venus prin faţa Soarelui! Să fii contemporan, să poţi observa şi comenta 60 de ani de domnie a unui monarh este o situaţie privilegiată, absolut unică! În vremurile de altă dată, oamenii, fie ei şi monarhi, nu trăiau suficient de mult pentru a putea atinge asemenea "recorduri". În timpurile moderne, deşi durata medie de viaţă a oamenilor s-a dublat, doar într-un secol şi jumătate, viaţa monarhiilor a fost dramatic scurtată de ghilotine, de comploturi, de revoluţii, ori revolte populare, de războaie, de uneltirile marilor puteri, ori pur şi simplu de soarta personală a celor ce au purtat pe cap coroana. Foarte probabil, dacă lumea nu o coteşte radical în alte direcţii decît cele pe care este astăzi aşezată, va rămîne un eveniment unic pentru alte cîteva generaţii. Cu toate acestea, dincolo de spaţiul britanic, evenimentul a fost doar vag consemnat, undeva, la capitolul mondenităţi. Valenţele lui ţin însă de viaţa publică, de instituţiile guvernării, de politică şi de filosofia ei, de realitate, de ceea ce putem şi ar trebui să învăţăm de la ea.

Cât s-a schimbat lumea din 1952, cînd tînăra moştenitoare a Coroanei imperiale britanice devenea Regină şi pînă astăzi? Este suficient să ne amintim doar că, pe atunci, de la un continent la altul se putea ajunge doar cu vaporul! Între timp, oamenii au pus piciorul pe Lună, ori au trimis maşinării făcute de ei, pe Marte, Venus, pe asteroizi gonind cu viteze cosmice la mii de milioane de kilometri distanţă, în hăul galactic. Oricît ar fi de importante, însă, nu salturile tehnologice, absolut fabuloase, ale acestor 60 de ani, dau măsura a ceea ce s-a întîmplat cu Monarhia britanică şi cu viaţa su­puşilor săi.

Aparent, tiparele şi regulile nu s-au schimbat de atunci şi pînă astăzi. Instituţiile guvernării şi relaţiile dintre ele erau de mult aşezate, la încoronarea Elizabeth-ei a II-a. Monarhia şi-a jucat rolurile deja stabilite, aparent doar simbolice, în mecanismul puterii şi al guvernării. Atunci ca şi acum, alesul majorităţii parlamentare trebuie să facă o vizită la palatul Buckingham, pentru a solicita şi a primi încuviinţarea Reginei să guverneze, în numele Coroanei; atunci ca şi acum, Regina este cea care, prin Discursul Tronului, prezentat la deschiderea fiecărei sesiuni parlamentare, stabileşte priorităţile guvernării, chiar dacă discursul este scris la cabinetul Primului-Ministru; atunci ca şi acum, autoritatea monarhică se exprimă, cu surdină şi mai mult prin nuanţe, dar se exprimă prin vocea Camerei Lorzilor, Regina nu se pronunţă niciodată asupra problemelor şi a soluţiilor politice; atunci ca şi acum, există pîrghii nevăzute care fac totuşi posibilă o remarcabilă şi foarte bine camuflată influenţă a Coroanei asupra lumii politice britanice; atunci ca şi acum, Regina este simbolul viu al statalităţii şi al autorităţii de guvernare pe cuprinsul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord; atunci ca şi acum, Regina asumă o datorie constantă (codificată juridic!), faţă de supuşii săi; atunci ca şi acum, Regina Marii Britanii este unul dintre cei mai bogaţi oameni ai planetei şi, în ciuda acestui statut, continuă să primească stipendiile bugetar alocate, pentru a putea să-şi îndeplinească funcţiile publice!

Diferenţele?

Cea mai evidentă, desigur, dispariţia instituţiilor imperiale! S-a destrămat, odată cu ele şi imperiul? Stricto sensu, da! În realitate, a avut loc o profundă şi dificilă restructurare din care a rezultat Commonwealth-ul. Un sistem de relaţii care permite micii insule britanice să menţină o poziţie privilegiată pe scena internaţională, atît din perspectivă politică, cît şi economică, să încaseze serioase beneficii de pe urma acestora. Ieşirea Marii Britanii de pe orbita marilor puteri nu a putut fi, însă, împiedicată. Remediul genial, pentru noua situaţie, care a făcut din fostul imperiu, doar un regat unit, a fost inventat, prescris şi aplicat de Winston Churchill, cel mai mare om politic britanic din ultimii 200 de ani: folosirea relaţiei speciale cu Statele Unite, ca un soi de avatar al politicii britanice pentru următoarea sută de ani!

A doua trăsătură distinctă este dată de aventura politică europeană, pe care şi-a asumat-o Marea Britanie, prin acceptarea integrării în structurile instituţionale ale UE. O aventură ale cărei consecinţe, politicienii zilei încă le mai dezbat acerb; în orice caz, o aventură căreia ar putea să i se pună capăt, dacă fundamentele UE se dovedesc incapabile să suporte şocul eventualei prăbuşiri financiare a Greciei şi, odată cu ea, a monedei unice europene.

În sfîrşit, cea mai greu detectabilă trăsătură, dar poate cea care va avea în viitor cele mai mari consecinţe, multe dintre ele foarte costisitoare, este schimbarea produsă în lumea oamenilor politici ce ajung să conducă guvernele Majestăţii Sale! Nu este vorba doar despre calitatea umană şi politică a acestora, în scădere evidentă, ca peste tot în Europa, cît de resorturile care-i animă pe aceştia, în comparaţie, să spunem cu generaţia lui Churchill, Adenauer, De Gaulle sau chiar mai tîrziu, Margaret Thatcher. Lumea guvernării era pentru aceste generaţii lumea alegerilor dificile, adesea foarte dificile, între ceea ce trebuie să faci şi ceea ce nu trebuie să faci. Amîndouă teritoriile sunt foarte dificil de cartografiat şi de străbătut, în lumea politicii. Acesta era însă destinul celor ce urmau această cale! Astăzi, politicienii se mişcă din ce în ce mai mult, unii chiar în totalitate, în teritoriile mult mai comode, dar tot pe atît de superficiale, desemnate de ceea ce "dă bine" să faci şi ceea ce "nu dă bine" să faci! "Dă bine" la public, la mulţimea aceea ale cărei voturi le vînează, ca pe ultimul trofeu disponibil! Pentru politicienii de astăzi, Guvernarea este doar o pregătire pentru următoarea partidă de vînătoare a voturilor!

Şase decenii după ce i-a fost pusă pe cap coroana domniei, Regina Elizabeth a II-a pare să fie ultimul om de stat al Marii Britanii, a cărui raţiune de existenţă, ale cărui rădăcini au rămas adînc şi fără niciun fel de slăbiciune înfipte în teritoriul DATORIEI PUBLICE, acolo unde se conjugă doar un singur verb: MUST-TREBUIE (imperativ)!