Viaţa ca o petrecere în Berceni

Unul dintre cele mai interesante personaje din filmul My Fair Lady (1964) este Alfred P. Doolittle. Dialogul dintre profesorul Higgins şi Doolittle este epocal. Descris ca un "vidanjor din popor" (a common dustman), necioplit, beţiv şi lipsit de orice scrupule, Doolittle are totuşi unele sclipiri de geniu. Cu un amestec de ironie şi de admiraţie, Higgins îl numeşte pe Doolittle "unul dintre cei mai originali moralişti din Anglia". În acelaşi timp, el îşi avertizează amicul, pe colonelul Pickering, că dacă îl mai ascultă încă cinci minute pe bădăranul Doolittle, venit să extragă cinci lire sterline de pe urma fetei lui, vor ajunge să nu mai aibă nici un fel de convingeri morale.

Genul acesta de senzaţie, amestecată, am experimentat-o zilele trecute, pe când treceam pe lângă un magazin din zona Pieţei Sudului. În vitrină, un tricou. Inscripţionat cu o zicere care pare să fi ieşit din mintea vioaie a unui asemenea filozof popular. "Viaţa este ca o petrecere în Berceni/Ori îţi place, ori te temi".

Ştiu, rima este şchioapă. Mesajul, detestabil. Pe undeva, însă, trebuie să recunosc o sclipire de geniu. Textul ne dezvăluie ceva profund despre lumea din jurul nostru.

Observaţi mai întâi că opţiunile sunt reduse strict la două. Ori albă, ori neagră. Laie sau bălaie. Tertium non datur. În cazul de faţă, cele două posibilităţi sunt cât se poate de diferite. Pe de-o parte, plăcerea fix, patologică. Pe de altă parte, un ceva care este cu atât mai terifiant cu cât este lăsat în obscuritate.

Viaţa la care face referire inscripţia este una trăită, în fond, sub semnul tragicului. În mod normal, nu ne găsim, ca oameni, existenţial, la răspântie. Avem posibilităţi multiple să ne trăim viaţa aşa cum dorim sau, cel puţin, să ne pliem creativ pe circumstanţe. Doar în momentele de tensiune extremă suntem nevoiţi să alegem între două direcţii, ambele radical constrângătoare. "Sau/sau", cum ar spune Kierkegaard.

Cheia de boltă a zicerii este termenul "Berceni". Să reduci viaţa la un cartier este o stupiditate maximă, evident. Dar altceva vreau să subliniez aici. Bercenii sunt, în fond, o comunitate. Grecii din vechime ştiau că o comunitate este animată, ţinută împreună, de un sentiment pe care ei îl numeau "philia". Termenul a fost tradus, uneori, ca "prietenie", alteori ca "dragoste". Este afecţiunea pe care cetăţenii unui oraş o au unul pentru celălalt. Este capacitatea de a ţine la "ai noştri".

În Bercenii halucinaţi de filozoful de pe tricou nu există nici o afecţiune. Pe de-o parte, este doar o plăcere, un sentiment pur individual al cuiva care devine astfel un complice. De cealaltă parte, spaima celorlalţi.

Într-o Românie care a devenit Bercenii Europei, aceasta este schema care ne guvernează vieţile. Constituţia ţării noastre este scrisă pe tricoul dement. De-o parte, un grup de carnasiere care se distrează. De cealaltă parte, toţi ceilalţi, care se tem. Nu de ceva anume, o teamă difuză, pe care o ai când ştii că totul este posibil.

Această polarizare extremă o descoperim peste tot. Spre exemplu în politică. Social-democraţii au reuşit să devină, sub puşcăriaşul Liviu Dragnea, un partid absolut nefrecventabil. Omul dădea petreceri pe insula Belina. În jurul său roiau personaje gen Ghiţă, fugarul din Serbia (apropos, autorităţile au renunţat complet să îl extrădeze? este aşa de simplu să fugi de lege? tot ce trebuie să faci este să treci Dunărea?). Noi, ceilalţi, asistam îngroziţi cum instituţiile statului se descompun.

Acum este la fel. În politică nu mai auzi de mult un dialog raţional între Stânga şi Dreapta. Doar invective, insinuări, minciuni neruşinate sau exagerări. Iar PSD are o misiune: să recruteze complici pentru câte o "nefăcută" despre care auzim, seara, înspăimântaţi, la ştiri.

Cum este chestiunea aceasta, cu mărirea iresponsabilă a salariilor, pensiilor şi alocaţiilor, într-o vreme când economia întregii lumi este pe marginea prăpastiei. Am discutat zilele trecute cu un om, în stradă. Scena s-a petrecut undeva prin Pajura. Insul lucra la Primăria de sector. M-a recunoscut. Era politicos, îmi vorbea cu "dom' profesor". Mi-a spus că el este cu PSD-ul, că i-a mărit salariul. Ştia că asta distruge Bugetul şi ne împinge în faliment? Absolut. Mi-a mărturisit cu un fel de tristeţe veselă că da, înţelege perfect că România va ajunge în şanţ. Dar spera ca asta să se petreacă ceva mai încolo, după ce se emite fluturaşul de salariu. Acum, mi-a spus, îi plăcea că aduce bani acasă. Realiza că ceilalţi se tem de dezastrul care se coace astfel, dar asta e viaţa, nu?...

Citeşti ziarele şi ţi se ridică părul în cap. Lumea, se zice, este înspăimântată de deschiderea şcolii în vreme de coronavirus. Dar am fost, tot zilele trecute, prin parc, la Tineretului şi prin Herăstrău. La tot pasul, terase kitsch. Distanţare socială? Ei, de unde?... Oamenii se distrau pe ritm de manele. De la un restaurant unul ţipa, la microfon, "Naşuleeeee". Viaţa e o chestie, cum s-ar spune..