Victoria scepticismului şi a frînarilor

Parlamentul Uniunii Europene este o ficţiune democratică inventată pentru nevoile birocraţiei auto-reproductive de la Bruxelles, într-o vreme în care stînga euro-socialis­to-comunistă urca treptele succesului electoral, în Europa anilor "70. Criticile împotriva deciziilor comunitare, rupte de orice control al celor ce suportă consecinţele, cetăţenii Europei, se înteţiseră, atît din motive ideologice, cît şi din raţiuni practice. Înjghebarea unei instituţii vizibile, care să mimeze rolul parlamentului, a fost rezultatul unui lung şir de negocieri şi compromisuri interguvernamentale. Rezultatul: nu mai mult decît un fir de praf în ochi, menit să acopere o parte din indecenta goliciune instituţională a construcţiei europene, numită pompos şi academic "deficit democratic". Faptul că instituţia cu pricina a fost de la început o improvizaţie este uşor de ilustrat prin formulele, care mai de care mai precare ale alcătuirii şi funcţionării acestui aşa-zis Parlament. Chiar dacă astăzi se împăunează cu puteri sporite în raporturile cu celelalte instituţii comunitare, în special faţă de Comisia Europeană, Parlamentul Uniunii Europene încă nu îndeplineşte prima funcţie, fundamentală, pentru definiţia sa: aceea de instituire cu autoritate a mandatului executiv, pe baza unei majorităţi care exprimă voinţa electoratului, reieşită din alegeri directe, libere şi secrete; după cum nu realizează nici formele tari de control asupra autorităţii executive, în ansamblul ei, Comisie şi Consiliu. Toate vorbele frumoase şi toată tevatura alegerilor nu pot acoperi goliciunea acestei sosii, care se împăunează cu hainele împăratului.

Dacă nema putirinţa, ce mai chichirez gîlceava? ar putea întreba românul neaoş, din fotografia cu care ne-a gratulat pagina de web a BBC-ului, în ilustrarea vînjosului eveniment?

Există două raţiuni care fac din aceste alegeri şi din rezultatele lor un eveniment. Este adevărat, nu unul care-i interesează pe europeni, ci doar birocraţia de la Bruxelles şi respectiv marile formaţiuni politice din ţările membre.

Alegerile pentru Parlamentul European sunt, înainte de orice, un prilej de răfuială politică internă, în ţările membre, între formaţiunile aflate pe baricadele guvernării, respectiv ale opoziţiei. Acest lucru s-a văzut la Bucureşti, de la o poştă, şi este la fel de valabil la Londra, la Paris, ori la Varşovia.

Al doilea motiv este oferit de cei 736 de "foşti" şi candidaţi serioşi la titlul de "foşti" din politica europeană, pe care partidele din ţările membre îi aruncă în bătălia pentru Parlamentul European. Culorile politice importante ale Europei sunt, astfel, reprezentate în adunarea cvasi-parlamentară a Uniunii Europene. Bătălia dintre "Stînga" şi "Dreapta" se duce, aici, între blocul Partidului Socialist European şi cel al Partidului Popular European. Verzii ecologişti şi Alianţa liberalilor şi democraţilor din Europa completează tabloul formaţiunilor principale. Toate aceste partide sunt, la rîndul lor, doar nişte ficţiuni politice, pentru că ele nu există dincolo de culoarele şi de încăperile frumos amenajate ale aşa-zisului Parlament European. Din momentul alegerilor, acest conclav, ca şi celelalte instituţii europene funcţionează într-o logică politică ce nu mai are nimic de-a face cu bătăliile din spaţiile naţionale, ale statelor membre. El se transformă într-o anexă, importantă, ce-i drept, a unei uriaşe maşinării care generează putere administrativă şi influenţă asupra afacerilor din Europa. Mai ales asupra afacerilor cu bani mulţi, cei rezultaţi din constituirea şi utilizarea fondurilor europene, dar nu numai!

Interpretarea rezultatului recentului scrutin ca o victorie a "Dreptei" în Europa nu este deloc relevantă pentru înţelegerea a ceea ce se petrece în spatele votului dat de puţinii alegători care s-au deranjat pînă la secţiile de votare. În realitate, victoria este a acelei părţi a electoratului care a ţinut morţiş să exprime reticenţele sale faţă de dezvoltările instituţionale necontrolate ale UE şi faţă de rolul ei cu totul modest, ca să nu zic irelevant, în politica Europei, mai recent în formularea şi punerea în operă a soluţiilor anti-criză.