VIDEO Ce fel de război? Ce fel de pace?

A devenit "operaţiunea specială" a Rusiei în Ucraina, un război? Şi, dacă da, cel fel de război este acesta?

Cel puţin dintr-un punct de vedere, cel al dreptului internaţional, cele două state nu se află în stare de război. Motivul este cît se poate de banal: nici una dintre părţi nu a făcut o declaraţie oficială în acest sens şi nici demersurile instituţionale interne şi internaţionale, obligatorii, pentru a da putere de lege unei asemenea declaraţii. Fără acest aparent nesemnificativ ingredient, nu putem vorbi despre război. Dar, în termeni politici? Nici din punct de vedere politic raporturile dintre cele două state nu pot fi declarate, fără nici o reţinere, stare de război. Aparent, ele se află undeva într-un teritoriu care poate fi numit "nici pace nici război". Clarificări esenţiale au fost aduse totuşi de Rezoluţia Adunării Generale a ONU din 2 martie, 2022, (ES-11/1): acţiunile militare ale Rusiei în Ucraina reprezintă o agresiune. În sensul cel mai larg şi cuprinzător al Cartei şi al rezoluţiilor pertinente ale ONU, Rusia este agresorul, Ucraina victima agresiunii. În consecinţă, cea mai largă şi reprezentativă instituţie internaţională a comunităţii internaţionale a cerut Rusiei, în mod imperativ şi lipsit de orice echivoc (inter alia): anularea necondiţionată a deciziilor sale privind statutul regiunilor Donetsk şi Lugansk din Ucraina; retragerea imediată şi necondiţionată a forţelor sale militare de pe teritoriul Ucrainei, în cadrul graniţelor recunoscute internaţional; încetarea imediată a utilizării forţei împotriva Ucrainei şi abţinerea de la orice ameninţare cu folosirea forţei sau utilizare ilegală a forţei împotriva oricărui alt stat membru al ONU. Desigur, legal, Rezoluţia ONU nu atrage obligaţii imperative pentru statele membre. Rusia poate să nu se conformeze, fără riscul unor penalităţi juridice sau de altă natură. Caracterizarea evenimentelor, la care au subscris 141 de state (35 abţineri şi 5 voturi împotrivă) reflectă, însă, fără nici o umbră de îndoială, convingerea unei uriaşe majorităţi a guvernelor lumii că Rusia a comis o agresiune pentru care poartă întreaga responsabilitate. Inclusiv pe cea a încetării imediate a ostilităţilor şi a revenirii la situaţia de drept anterioară declanşării ostilităţilor.

Dar, din punct de vedere strict militar, avem de a face cu un război? Şi aici, răspunsul trebuie nuanţat.

Trebuie să reflecte deciziile de parcurs, respectiv schimbările intervenite în aspectul operaţiunii în intervalul scurs de la declanşarea ei, pînă acum. După compunerea şi mărimea forţelor pregătite, după desenul dispozitivului de pe care s-a declanşat acţiunea, nu încape nici o îndoială că ea a fost concepută, iniţial, ca o operaţiune de anvergură dominată din capul locului mai mult de obiectivele politice decît de cele strict militare. Forţele expediţionare ar fi trebuit să realizeze o "invazie" de genul celor întreprinse de URSS în Ungaria, Cehoslovacia sau Afganistan, respectiv, mai recent, de Statele Unite şi aliaţii lor în Irak. Eficienţa acţiunilor militare are în acest model o măsură politică precisă: înlăturarea de la putere a regimului din ţara invadată, capturarea şi condamnarea nu doar politică, ci şi juridică a vîrfurilor ierarhiilor politice şi militare, înlocuirea guvernării cu o formulă favorabilă intereselor politice ale organizatorului expediţiei. În cazul de faţă, Rusia. În afară de impactul activităţilor militare întreprinse de forţa expediţionară, două elemente sunt esenţiale pentru succesul unui asemenea tip de acţiune: anihilarea rapidă a oricărei rezistenţe militare semnificative a armatei ţării invadate şi dezorganizarea, prăbuşirea autorităţii regimului aflat la putere, tinţă directă şi privilegiată a operaţiunilor militare. În cazul Ucrainei, nici una dintre aceste două condiţii nu a fost realizată în primele 10-12 zile de la declanşarea operaţiunilor militare ale forţelor de invazie ruse. Deşi ameninţat direct şi fără nici un fel de menajamente, Preşedintele Zelensky nu numai că nu a dat bir cu fugiţii, dimpotrivă. A rămas pe poziţii şi a reuşit o exemplară mobilizare a încrederii şi rezistenţei forţelor militare proprii, a populaţiei, a structurilor guvernării, precum şi un masiv sprijin politic, economic şi militar din partea celor mai puternice state ale Europei şi ale comunităţii euro-atlantice. Din acest motiv, după circa zece zile, operaţiunea militară a Rusiei a îmbrăcat un caracter cu totul diferit. Ea a fost transformată într-un tip de război premodern, chiar dacă purtat cu arme moderne şi hiper-moderne. Este vorba despre asediu! În cazul Ucrainei, "cetăţile" luate cu asalt sunt cele mai importante localităţi urbane şi înainte de orice capitala, Kiev. O formă de conflict militar larg cunoscută atît antichităţii, cît şi epocii medievale. Nu chiar cu totul necunoscută şi unor episoade din războaiele moderne, înclusiv al doilea război mondial. Obiectivele asediatorului? În primul rînd, izolarea cît mai strictă a asediaţilor şi tăierea oricăror căi de aprovizionare, de ajutor material sau militar care ar putea veni în favoarea lor din exterior. Ca să excludă această posibilitate şi să se apere de atacurile din exterior, spre exemplu, Julius Cezar, în bătălia decisivă de la Alesia (52 bce), a pus să se construiască un "zid" în jurul propriilor trupe care încercuiseră zidurile cetăţii lui Vercingetorix! În al doilea rînd, împuţinarea apărătorilor prin efectul letal al armelor care puteau fi folosite de la (mare) distanţă, săgeţi, bombarde şi alte mijloace incendiare, mai nou rachete, obuze, bombe incendiare etc; slăbirea voinţei şi a puterii de a rezista a asediaţilor, înclusiv prin înfometare, tăierea sau otrăvirea surselor de apă, crearea în cetatea supusă asediului a unor focare epidemice (de aici teama semnificativă a unor specialişti militari că Rusia ar putea folosi arme chimice şi bacteriologice!) etc. În sfîrşit, în al treilea rînd, succesul unui asalt direct asupra zidurilor sau crearea unei breşe semnificative în apărare, prin prăbuşirea unui segment din zidurile de incintă, prin care se asigură astfel calea de pătrundere în cetate a unei mari părţi din forţele de invazie, superioare din punct de vedere numeric şi calitativ, arme, rezistenţă fizică, pregătire militară etc. La limită, distrugerea cu totul a cetăţii asediate şi a populaţiei locuitoare, raderea lor de pe faţa pămîntului, înainte sau după cucerirea efectivă. Acesta este aspectul general a ceea ce se întîmplă acum în Ucraina, din perspectiva forţelor de invazie ale Rusiei: încercuirea şi izolarea drastică a "cetăţilor" importante; eliminarea sau împuţinarea semnificativă a apărătorilor (este motivul pentru care Rusia a fost de acord, destul de repede, cu crearea "coridoarelor unaminare" şi nu a împiedicat cu nimic transporturile care mutau mai bine de trei milioane de ucraineni în afara teritoriului propriei ţări! Ceea ce forţele militare ale invaziei ruseşti nu au reuşit, pînă acum, este izolarea, "sigilarea" localităţilor asediate. Este clar, forţele de invazie sunt obligate să facă faţă unor contraatacuri semnificative ca impact ale Armatei Ucrainei, au dificultăţi importante în aprovizionarea proprie, au moralul combativ afectat semnificativ şi, mai ales, suferă pierderi în militari şi tehnică de luptă care împiedică nu doar continuarea cu speranţe de succes a asaltului, ci şi regruparea eficientă sau înlocuirea cu succes a forţelor erodate aflate la un anume obiectiv. Toate aceste aspecte esenţiale, împreună cu multe altele, determinante, fac ca "operaţiunea specială" a Rusiei, din Ucraina, sub forma nouă a unei "lupte la redute" să întîmpine mari dificultăţi în realizarea obiectivelor politice şi militare. Succesul urmărit se depărtează cu fiecare. De unde vine şi întrebarea inevitabilă: ce fel de pace poate să "nască" un asemenea conflict, război?

Două scenarii sunt de luat în considerare aici, fiecare generînd soluţii radical diferite.

Primul şi cel mai probabil: regimul Putin, cel care a decis şi pus în mişcare invazia Ucrainei de către Rusia, va fi şi cel care îşi va pune semnătura pe acordurile de pace cu Ucraina. În varianta minimalistă, vom avea ceva de genul Acordurilor de armistiţiu din războiul corean, 1953. Unde va fi trasată linia de demarcaţie, între cele două ţări, mai ales în privinţa regiunilor din est şi sud-est ale Ucrainei, rămîne o problemă deschisă. Nu este deloc improbabil ca Rusia să continue pe teren operaţiunile militare, în ciuda angajării de negocieri serioase, cu scopul de a "marca" cu forţe militare proprii aceste linii de separaţie, conform propriei viziuni despre "federalizarea Ucrainei" şi despre statutul regiunilor Lugansk şi Donetsk. În varianta maximalistă, în schimbul unei "promisiuni constituţionale" şi a unor garanţii întărite de acordurile bilaterale de pace, care să "îngheţe" sau să elimine definitiv o eventuală aderare la NATO, Ucraina îşi va păstra integritatea teritorială şi va obţine nu doar retragerea trupelor ruseşti de pe teritoriul ei, ci şi sancţionarea acţiunii militare a Rusiei ca agresiune, respectiv compensaţii materiale pentru acoperirea distrugerilor provocate de trupele de invazie. Între aceste două variante un evantai larg de posibilităţi.

Al doilea şi cel mai puţin probabil scenariu este cel în care alt regim decît cel al lui Putin îşi va pune semnătura pe acordurile de încetare a focului şi ulterior a celor de pace dintre cele două ţări.