Viitorul începe ieri

Capacitatea clasei politice de a gîndi şi a pregăti viitorul societăţii pe care o conduce este esenţa valorii ei, a performanţei sale istorice. La acest capitol, clasa noastră politică stă, de departe, cel mai slab. Nu că ar străluci la alţi indicatori de perfomanţă, dar acesta este pur şi simplu sub pămînt! Curat, ca în Caragiale: nici la '48, nici la '64, nici la '77, la '44, la '65, la '71, la '89 şi etc., oamenii politici ai României nu au văzut dincolo de orizontul zilei de ieri, în care se formaseră, ori al celei prezente, saturată de interesele lor imediate. Consecinţa a fost mereu aceeaşi: Viitorul nostru l-au scris alţii, care dispuneau, nu neapărat de puterea previziunii, cît pur şi simplu de Putere, de capacitatea politică, economică şi militară de a precipita viitorul în formele pregătite de ei. Drept este să spunem, totuşi, că nu sunt multe societăţi ale căror elite politice au fost capabile de performanţa de a modela viitorul. Chiar şi acolo unde această calitate s-a manifestat, la un moment dat, ea nu s-a transmis "natural", de la o generaţie la alta. Americanii se uită şi astăzi, cu uriaşă admiraţie, la generaţia "Părinţilor fondatori", una care a fost dăruită cu o inegalată putere de a scrie Istoria. Două sute de ani mai tîrziu, întemeierile, bătăliile politice şi deciziile luate atunci, încă mai produc consecinţe care influenţează semnificativ direcţiile de mers şi opţiunile societăţii americane. Marea Britanie a avut mai multe generaţii politice capabile de rupturi istorice, inclusiv cea care a construit Imperiul. Generaţiile următoare, în schimb, care au avut de gestionat agenda post-imperiu, au fost lovite, fără excepţie, de o severă "impotenţă istorică". Însuşi marele Winston Churchill nu a făcut altceva decît să capituleze în faţa acestei teme, alegînd, în loc de soluţie, un erzaţ: subordonarea totală a Marii Britanii faţă de politica şi de traseul prin istorie al Statelor Unite. Manevra a prelungit pînă astăzi, cîtorva generaţii de pigmei politici insulari, iluzia puterii şi a "importanţei" lor istorice; ceva de genul şoricelului prieten cu elefantul, care se minuna cît de tare tropăie el, cînd merge pe drum, în urma marelui aliat! Nici măcar personalităţi de primă mărime, cum a fost cazul doamnei Thatcher, nu au putut schimba destinul căderii, care astăzi se apropie vertiginos de "fundul puţului"! Acolo unde, într-un moment sau altul al istoriei, elitele au fost decapitate, cum este cazul Rusiei, Franţei sau al Germaniei, capacitatea de a alege şi de a pregăti seminţele viitorului a depins pur şi simplu de jocul situaţiilor internaţionale şi de apariţia pe scena politică internă a unor personalităţi accentuate, din clasa celor care lasă amprentă istorică, chiar dacă pentru motive radical diferite, gen Hitler, Stalin, Petain, De Gaulle, Adenauer etc.

În democraţiile moderne, temele viitorului nu au fost niciodată favorizate. Mecanismul politic, alegerile periodice la date fixe, libertatea neîngrădită a alegerii (măcar proclamată!) lasă iluzia că viitorul este mereu aici, la îndemîna următorului mandat electoral, în traista partidului (alianţei) care va prelua, în runda următoare, gestiunea guvernării. Democraţia, nu numai în plan politic, creează şi întreţine iluzia accesibilităţii şi a imediatităţii viitorului. Viitorul este ceea ce se întîmplă mîine, iar el depinde doar într-o mică măsură de ceea ce facem astăzi! Societatea românească se scaldă deja de două decenii în această iluzie acidă, la întreţinerea căreia lucrează, uneori fără să ştie, alteori cu bună ştiinţă, un grup foarte restrîns de personaje politice, din categoria privilegiată a celor "un pic mai bine informaţi"!

România se apropie de încheierea unei bucle din destinul ei istoric! Cea începută în Decembrie 1989. În aceste două decenii şi mai bine de încercări şi erori (niciodată de reuşite!), am epuizat aproape tot repertoriul de greşeli pe care pu­team să le facem, în organizarea şi pregătirea viitorului nostru colectiv. De la loviluţie, la lovitura de stat democratică şi de la democraţia originală, la autocraţia oligarhico-democratică, genuină, nu cred că ne-au scăpat prea multe erori, pe care să nu le fi făcut în alegerea soluţiilor de gestionare a guvernării. Odată cu reforma constituţională şi cu alegerile prezidenţiale, România va începe să scrie un nou capitol. Fie că vrea, fie că nu vrea, fie că este pregătită, fie că nu este! Scadenţa generaţională este doar unul dintre motivele pentru care noul ciclu se va angaja inevitabil. Problema este: suntem, acum mai mult decît altădată, dispuşi să includem în acest demers un palier destinat pregătirii viitorului, sau nu? Că nu suntem mai bine pregătiţi, este aproape de la sine înţeles! Totuşi, există în acest moment, spre deosebire de multe altele, cîteva premise favorabile, care ne dau o şansă! Generaţia care are acum în mîini pregătirea viitorului dispune de avantajul de a fi trăit, pe proprie piele, experimentele eşuate ale ultimelor două decenii. Mai mult decît la începutul perioadei, ea are în faţă, fără prea multe ambiguităţi şi neclarităţi, costurile unui eşec care s-ar prelungi în noul ciclu de istorie al României. Nicicînd aces­ta nu a fost mai mare şi mai evident! Pe scurt: dacă nu acum, altă dată s-ar prea putea să nu mai fie cazul; iar dacă nu noi (această generaţie!), atunci chiar că nu va mai fi cine! Asta nu înseamnă că generaţiile următoare nu vor mai avea viitor! Înseamnă pur şi simplu că, în lipsa unei inserţii istorice serioase şi productive acum, oamenii acelui viitor vor avea net mai multe şanse să fie sclavii, decît stăpînii prezentului pe care-l vor trăi. Acei oameni sunt copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri!