Vîrstele Europei

Modernitatea a creat una dintre cele mai mari ciudăţenii în viaţa oamenilor, atît subiectiv-individual, cît şi istoric, la nivel colectiv: timpul schimbător. Atît de repede şi inexorabil schimbător, încît într-o singură viaţă de om, începînd cu secolul XX, la fiecare două decenii trăim o altă viaţă, radical diferită prin conţinut, preocupări, finalităţi şi consecinţe, atît de cea care o precede, cît şi de cea care îi urmează. Este adevărat, nevoia imperioasă de consistenţă internă, de identitate subiectivă, ne face să credem, înşelător, că suntem şi rămînem aceiaşi, chiar şi atunci cînd ne mutăm cu toate celelalte atribute, individuale şi sociale, în alt orizont de timp. Doar o simplă, utilă şi, se pare, necesară iluzie!

În ciuda atîtor diferenţe locale, Europa este un subiect social colectiv, a cărui istorie poate fi trasată folosind această unitate de timp generaţională, de circa două zeci de ani. De la încheierea celui de al doilea război mondial, a parcurs deja patru vîrste.

Perioada 1945 - 1965 este ceea ce s-ar putea numi "generaţia cioburilor sparte". Bătrînii s-au uitat la ele cu resemnare, răsfrîngîndu-şi atît de trunchiat apusul vieţii în rămăşiţele lumii distruse şi în distrugerile lumii, cu destinele frînte de urgia războiului. Segmentul vîrstei de mijloc s-a ridicat, în schimb, la înălţimea provocării. S-a apucat să le adune şi să facă curat. Mai mult, a dovedit vocaţia construcţiei, articulaţiei şi complexităţii. În politică, aceasta este Europa marilor vizionari şi constructori. Pentru că, era nevoie de viziune ca dincolo de mormanele nesfîrşite ale ruinelor şi suferinţelor care desfigurau Europa, de la un capăt la celălalt, să vezi un alt tărîm, al ţărilor şi al naţiunilor pentru care războiul a devenit de neconceput, practic imposibil, lăsînd locul liber păcii, cooperării, dezvoltării, realizării marilor aventuri demne de istoria şi moştenirea culturală a Europei. Atunci s-a născut şi a trecut din concept în realitate "Proiectul european" ca un tip radical nou de soluţie politică şi instituţională pentru Europa, menit să transforme istorica rivalitate franco-germană în axa franco-germană, coloană vertebrală a unui alt viitor. Este generaţia constructorilor: Monnet, Schuman, Adenauer, Churchill, Spinelli, Paul-Henry Spaak şi încă, atîţia alţii.

Parcursul 1965 - 1985 poate fi numit "Noul mercantilism". Cu circa un deceniu şi jumătate întîrziere faţă de America, Europa descoperă şi dezvoltă variante proprii ale "societăţii de consum". Proiectul european îşi schimbă cursul radical şi dintr-o soluţie de securitate devine o soluţie de compatibilizare şi extindere a unui spaţiu economic larg integrat, coerent. De la uniune vamală, la piaţă comună şi de aici la spaţiul unic european, definit juridic şi politic de cele patru libertăţi fundamentale de circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor. Este motivul pentru care Europei instituţionale i se alătură şi celelalte puncte cardinale istoric semnificative: Nordul - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie (1973); Sudul - Grecia (1981), Spania, Portugalia (1986).

Intervalul 1985 - 2005 poate fi numit, fără ezitare " Încheierea războiului rece". O cotitură a istoriei de o amploare mai mare decît căderea Cortinei de fier peste Europa, la sfîrşitul celui de al doilea război mondial. Anunţată de ceea ce, altfel, ar fi trebuit să fie "imposibila relaţie" Gorbaciov-Reagan, de Malta, adusă ulterior la apogeu de dramatica prăbuşire a zidurilor din mijlocul Porţii Brandemburg şi reunificarea Germaniei. Seismul a mobilizat energii atît de mari şi incontrolabile, încît sub asaltul schimbării Uniunea Sovietică dispare ca entitate statal-politică, deschizînd brusc orizonturi istorice de neconceput pentru Europa centrală şi de sud-est, de neconceput cu doar un deceniu înainte. Nimeni nu şi-a putut închipui o altă continuare pentru Proiectul European, decît acoperirea întregului spaţiu deschis. Aşa s-a şi întîmplat şi, cu excepţia României, care a mai întîrziat doi ani, căzînd calendaristic puţin în afara perioadei, toate ţările fostei Europe de Est devin membre ale Uniunii Europene. Mai rămînea de scris pe frontispiciu, Finis coront opus! Istoria, însă, în ciuda iluziilor hrănite ideologic nu s-a sfîrşit.

Ce se întîmplă cu 2005-2025? Este acesta începutul sfîrşitului sau doar începutul unor lungi şi grele vremuri de furtună? Cert este că triumfalismul, improvizaţia, lipsa de gîndire şi soluţii politice complexe, ale perioadei anterioare au pus pe masă generaţiei politice actuale "nota de plată" şi o agendă de probleme insolubile, cîtă vreme politica şi politicienii Europei operează cu aceleaşi mijloace "clasice", ca să nu spunem rudimentare. În locul unui uriaş succes, Uniunea Europeană a devenit epicentrul unei uriaşe crize, amplificată, desigur şi de efectele marii crize economice mondiale, declanşată chiar la începutul perioadei, 2008 şi continuată de atunci în valuri succesive. Criza Proiectului european este marcată de tensiuni masive în axele principale, Est-Vest şi chiar în nucleul istoric, aşa cum atestă brexitul. Iar răspunsurile care vin pînă acum, din principalele teatre politice ale Europei sunt departe de a fi încurajatoare. Reîntoarcerea Europei la temele "naţionalismelor" nu anunţă nici pe departe soluţiile de care e trebuinţă, dimpotrivă ne depărtează îngrijorător de ele. Să fim optimişti, totuşi, şi să sperăm că, vorba românului, "tot răul spre bine". Poate că nu aduce anul ce aduce ceasul şi nu vom fi obligaţi să numim această a patra etapă, "vîrsta eşecului".