Viziuni şi nevroze

Electoratul francez a ajuns în faza opţiunii între doi candidaţi, între două viziuni despre Franţa şi despre exerciţiul funcţiei prezidenţiale. Un observator neconformist de dincolo de Rin a ales o formulă şocantă, spunând că este vorba mai degrabă despre alegerea între două "nevroze". Altfel spus, procesul politic din Franţa, formarea şi selecţia elitelor rarefiate care pot aspira la funcţia prezidenţială tind să transforme ţara reală într-un soi de apendice cu funcţii terapeutice pentru uzul nevrozelor prezidenţiale. Multe voci, atât dintre candidaţii iniţial înscrişi în cursă, cât şi din rândul analiştilor, au spus că importanţa specială a acestor alegeri constă în dislocarea modelului consacrat al Republicii a V-a. Ar fi nevoie, chiar, de întemeierea politică şi juridică a unei noi Republici. Candidaţii rămaşi în cursă, Nicolas Sarkozy şi Segolene Royale, nu sunt chiar atât de radicali. Ambii insistă, însă, pe necesitatea schimbării de conţinut şi de funcţionare a sistemului politic-instituţional al Franţei.

Care sunt, deci, "nevrozele" celor doi potenţiali preşedinţi?

Dincolo de aspectul dinamic şi simpatiile pro-americane, în vădit contrast cu Preşedintele sortant, Nicolas Sarkozy a spart convenţiile campaniilor prezidenţiale, aducînd în prim plan tema neobişnuită pentru dezbaterea politică din Hexagon: identitatea naţională. Chiar dacă ea s-a bucurat de atenţia specială a simpatizanţilor Frontului Naţional şi a fost proiectată iniţial de personalitatea puternică a lui J.M Le Pen, mai ales de succesul său în campania precedentă a prezidenţialelor, Sarkozy i-a dat un relief fără precedent, prin propunerea de constituire în executivul francez a unui minister special pentru problemele identităţii naţionale. Iniţial s-a crezut că încrustarea temei în discursul lui Sarkozy este doar o manevră electorală menită să-i sporească şansele şi să valorifice votul destul de important numeric al celor care susţin Frontul Naţional şi vor ca votul lor să fie util în bătălia finală. Insistenţa lui Sarkozy, chiar şi atunci cînd a întîmpinat critici virulente, arată totuşi că este vorba de ceva mai mult. De unde pînă unde să aibă societatea franceză o problemă de identitate? În spatele acestei formulări, mai degrabă metaforice, este ascunsă cu grijă o cu totul altă problemă, cea generată de dinamica, ponderea şi impactul economic, cultural şi social al emigraţiei din Franţa, în special a celei magrebiene de sorginte islamică. Problema nu este generată atât de faptul că ponderea acestei populaţii în total creşte, cât de dinamica ei demografică. Proiecţiile pe viitorii 25-50 de ani arată că, dacă actualele tendinţe se stabilizează, structura de bază a populaţiei se modifică. Atâta vreme cât maşinăria economică, educaţională şi socială a integrării a funcţionat satisfăcător, acest aspect a putut fi considerat secundar, nesemnificativ. Dincolo de un anume prag critic, migranţii şi descendenţii lor dezvoltă comportamente alternative, constituie şi tind să dezvolte comunităţi cultural-religioase şi etnico-lingvistice încapsulate, care se opun cu succes presiunilor integraţioniste. Se creează, la limită, o societate paralelă cu cea gazdă. Cele două pot trăi în relativă armonie, după cum este posibil ca relaţiile să devină competiţionale sau, mai rău, să degenereze în confruntare. Primele semne sunt deja vizibile. Franţa a avut o înverşunată dezbatere cu privire la ţinuta şi comportamentul în spaţiul instituţiilor publice al elevilor ori chiar al profesorilor, care doresc să respecte norme mai stricte ale credinţei lor islamice. Laicitatea instituţiilor publice este una dintre pietrele unghiulare ale sistemului politic modern, nu doar în Franţa, dar mai ales acolo. Este pentru prima dată când sunt puse în relaţie antagonică libertăţile individuale, proclamate de Revoluţia Franceză şi laicitatea instituţiilor publice. "Nevroza" candidatului prezidenţial Sarkozy este aşadar bazată pe o teamă tot mai răspândită, nu numai în Franţa: posibila islamizare tăcută a marilor spaţii social-culturale europene, a căror istorie şi dezvoltare în ultimii o mie de ani s-a aflat în afara influenţei directe a acestei religii şi a culturii sociale asociată ei. Aceasta este perspectiva care a făcut dintr-o temă de nişă politică una de dezbatere naţională, prin vocea candidatului Sarkozy. Cel care a dat piept din postura ministrului de interne cu răscoalele din suburbiile Parisului şi ale altor mari oraşe franceze. Cel care a văzut, la faţa locului, care este dimensiunea diviziunii dintre "Franţa dezmoşteniţilor" şi "Franţa celorlalţi", cum această diviziune începe să fie întărită, radicalizată, de suprapunerea peste clivajul etnic şi religios.

De cealaltă parte, Segolene Royale pare să aibă "nevroze" ceva mai puţin precizate şi care provin, mai degrabă, dintr-un tradiţional discurs ideologic al stângii. Franţa nevoilor umane, concrete, este cea care contează, nu Franţa conturilor bancare, ne spune Royale. Beneficiile sociale, egalitatea şanselor, cultura diversităţii şi a libertăţii, prin contrast cu cea a diviziunii şi îngrădirii sociale, este ceea ce propune ea. Un preşedinte capabil să unifice, nu unul care dezbină. Într-un exces care i-a fost vehement reproşat, din mai toate direcţiile, Segolene Royale nu s-a putut abţine să apeleze la "votul femeilor", ca bază de sprijin în confruntarea finală. O licenţă sexistă greu de acceptat în mediile "liberale" franceze, care domină mass media şi lumea academică.

Indiferent de alegerea finală, Franţa va rămîne, însă, prizoniera unei "nevroze" de care nu o poate vindeca niciunul dintre cei doi candidaţi rămaşi în cursă: diviziunea ireconciliabilă politic dintre "Dreapta" şi "Stânga". O nevroză pe care partea finală a campaniei prezidenţiale nu va face decât să o accentueze.