VOCI Fondul Proprietatea, pe înţelesul legiuitorului?

I.În 1994, Ion Iliescu, personaj galant al istoriei postdecembriste, pentru care proprietatea privată a fost şi va rămîne în veci un moft, declanşa marea schismă socială a imobilelor naţionalizate, printr-un discurs anti-proprietate şi pro-chiriaşi. Dacă, pînă la acel moment, judecătorii rezolvau simplu problema, pe baza principiilor vechi ale acţiunii în revendicare (proprietarul neposesor sau moştenitorii acestuia îşi cereau în justiţie înapoi imobilul de la posesorul neproprietar, judecătorul comparînd titlurile părţilor litigante şi dînd cîştig de cauză aceluia care demonstra că are titlu de proprietate), după acest celebru discurs, judecătorii au început să vadă în foştii proprietari, pe care statul comunist român îi tîlhărise, furîndu-le proprietatea o castă rapace de speculanţi pe seama chiriaşilor, aşa cum le sugerase Ion Iliescu. Acţiunile în revendicare au început să fie respinse în serie, iar cei care apucaseră să-şi vadă recunoscut în justiţie dreptul inalienabil şi imprescriptibil de proprietate, s-au văzut puşi în situaţia de a face faţă unor recursuri în anulare, declanşate de Parchetul General. Din acel moment lupta proprietarilor cu statul a redevenit inegală. Totul a culminat cu celebra decizie nr.1/1995 a plenului Curţii Supreme de Justiţie, care a statuat că imobilele naţionalizate nu mai pot fi restituite în justiţie, pentru înţelepţii naţiunii de la acea dată problema restituirii ţinînd de competenţa exclusivă a legiuitorului. Şi legiuitorul cripto-comunist din 1995 a decis, într-adevăr, în această problemă, prin Legea nr.112/1995 (supranumită "legea caselor naţionalizate"): foştii proprietari nu au dreptul la restituirea în natură decît în situaţia cu totul excepţională în care, printr-o minune, încă mai locuiau, cu titlu de chiriaş la stat, în fosta lor casă! Casele naţionalizate urmau a fi vîndute chiriaşilor, foştii proprietari trebuind să se mulţumească cu eventuale despăgubiri, pe care statul urma să le acorde prin lege specială. Această lege specială nu a fost dată nici de guvernul Văcăroiu, nici de guvernele CDR, nici de guvernul Năstase, unele din dispreţ faţă de proprietate, altele din neputinţă. Litigiile aferente acestei grave probleme au continuat. Ba mai mult, pe vremea lui Năstase, România a fost condamnată de cîteva ori la CEDO, pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil în litigiile respective. Rezultatul acestei evoluţii a fost şi a rămas o gravă insecuritate a circuitului juridic civil, însoţită de o mare tensiune socială.

Convenţia Democratică a moşmondit un instrument de soluţionare a problemelor nerezolvate de Legea nr.112/1995 (imobilele industriale sau comerciale, spre exemplu, precum şi despăgubirile, pentru cazurile de refuz al restituirii în natură) şi a problemelor create de Legea nr.112/1995 (litigiile proprietari-chiriaşi, spre exemplu). Este vorba de proiectul actualei Legi nr.10/2001. Proiectul a fost preluat şi substanţial modificat, în repetate rînduri, de puterea instalată în 2001, legea respectivă fiind, totuşi, considerată de opoziţia liberală şi democrată un "compromis acceptabil". Legea, însă, este foarte criticabilă, întrucît, pe de o parte, procedura administrativă a notificării este confuză (spre exemplu, legea nu impune o soluţie jurisdicţională în cazul în care "unitatea deţinătoare" omite să răspundă notificării după expirarea termenului în care este obligată să răspundă; mai mult, în baza acestei legi, tribunalele consideră că o acţiune în revendicare este inadmisibilă) şi, pe de altă parte, nu transează definitiv problema caselor care au fost cumpărate de chiriaşi cu încălcarea legii. În plus, despăgubirile sînt reglementate doar sub aspectul emiterii titlurilor de despăgubire, plata şi cuantumul acestora fiind lăsate, din nou, pe seama unei viitoare legi "speciale".

Toate aceste evoluţii au lăsat nerezolvate în jur de 100.000 de cazuri, după estimările asociaţiilor foştilor proprietari de imobile naţionalizate. Aceasta în condiţiile în care, în octombrie 2003, Constituţia a fost modificată, printre principiile statuate de aceasta figurînd, în sfîrşit, şi cel al "garantării" proprietăţii.

Proprietatea şi principiul garantării acesteia sînt jaloane ale dreptei politice. Din moment ce fosta opoziţie liberal-democrată, actualmente la putere, s-a revendicat de la principiile politice de dreapta, foştii proprietari de case naţionalizate, dispreţuiţi şi jefuiţi de guvernele de stînga sau ignoraţi de cealaltă putere pretinsă de dreapta (guvernele CDR-PD din perioada 1996-2000), au aşteptat soluţii juste de la noua putere, pe care au votat-o în noiembrie-decembrie 2004.

Care este răspunsul noii puteri la aceste aşteptări? Ipocrizie în cazul restiturii în natură. Ignoranţă crasă în cazul despăgubirilor.

Despre restituirea în natură n-am să spun decît că, sub masca generalităţii principiului restitutio în integrum, modificarea Legii nr.10/2001, parte integrantă a Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (lege adoptată, după cum se ştie, prin procedura asumării răspunderii guvernului şi considerată neconstituţională, pe ici, pe acolo, prin părţile esenţiale matusalemilor justiţiei române), cimentează "soluţiile" Legii nr.112/1995.

Ceea ce mi-a atras, însă, atenţia în mod special, este partea din lege referitoare la despăgubirile "acordate" foştilor proprietari prin Fondul Proprietatea, respectiv, Titlul VII, denumit pompos şi imberb "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".

Despăgubirile aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură se vor acorda exclusiv după regulile instituite de acest Titlu VII din Legea nr.247/2005. Foştii proprietari de imobile naţionalizate cărora nu li se mai pot restitui aceste imobile în natură nu pot obţine aceste despăgubiri decît prin mecanismul imaginat de Titlul VII.

(continuare în numărul viitor)