VOCI Unde şi cum s-au dus miliardele lui Ceauşescu?

În anul 1990, după revoluţia noastră originală, a circulat o bună bucată de vreme mitul despre miliardele de dolari ale lui Nicolae Ceauşescu. Era vorba despre vreo patru. Aşa de tare s-a inflamat naţiunea încât s-au făcut câteva comisii, chiar şi una cu experţi internaţionali, să dea de urma banilor. Bineînţeles nicio comisie nu a descoperit nimic, dar s-au mai cheltuit nişte bani buni, pentru a adormi angoasele naţiunii.

Au existat sau nu acei bani? Aceas-ta-i întrebarea.

Şi dacă au existat, ce s-a întâmplat cu ei?

Cu siguranţă, bani în exterior au existat, dar nu era vorba despre oarece conturi secrete ale familiei, ale partidului sau ale fostei securităţi, ci era vorba despre banii României. Aceştia au fost localizaţi sau se puteau regăsi în trei forme. În primul rând, este vorba despre creanţele rezultate din activităţi comerciale, respectiv din exporturi. Precum bine se ştie, tot comerţul internaţional, fie import, fie export se făcea prin firmele de comerţ exterior. Ar fi o tautologie să spun eu acum de cine erau ele conduse. Pot să spun cu certitudine că circulau afirmaţii de genul: Pentru străini, firma X înseamnă persoana Y şi persoana Y înseamnă firma X. Aş putea să dau şi exemple concrete, dar consider că nu este cazul.

Altă formă de plasament al banilor României în străinătate era reprezentată de firme mixte între România şi alte state, ţara noastră fiind reprezentată printr-o intreprindere, de regulă tot din domeniul comerţului exterior, sau chiar prin proprietăţi aflate pe terţe teritorii, cu titulari întreprinderi româneşti.

Desigur au existat şi aşa-zise firme mascate ale fostei securităţi, înregistrate în aşa-zise paradisuri fiscale, cea mai des vehiculată fiind firma CRESCENT, care era înregistrată pe numele unui cetăţean cipriot, dar care era condusă şi administrată de un binecunoscut personaj politic actual, al cărui nume nu îl pomenesc deoarece îl cunoaşte toată lumea şi care este acum unul dintre cei mai bogaţi români.

Chiar dacă astfel de firme au existat mai multe, totuşi ele nu au reprezentat un procent însemnat în total, după modesta mea părere.

În anul 1990, una dintre primele legi adoptate de parlamentul din care am făcut parte a fost Legea 15/1990, cu privire la transformarea fostelor întreprinderi socialiste în societăţi comerciale sau regii autonome. Legea prevedea ca acestea să aibă capitalul social egal cu activul net contabil la data înfiinţării. Chestiunea este că la nicio fostă întreprindere de comerţ exterior, atunci când s-a calculat capitalul social, nu s-au înregistrat creanţele rezultate din sumele de încasat, acestea fiind atunci înregistrate în afara bilanţului, în aşa zisul cont, sume în curs de lămurire. În operaţiunile comerciale internaţionale, modalitatea de plată este diversă, mergînd de la plata în avans (se ştie că România trebuia să plătească în avans importul de petrol), până la plata la termen, adică între o lună sau 3-9-12 luni de la livrare. Între acestea erau situaţii de plată la ieşirea din vama românească, ori intrarea în vama ţării de destinaţie, sau chiar la recepţionarea mărfii la destinatarul final al exportului românesc. În comerţul cu ţările socialiste se practica şi sistemul barter în cadrul CAER.

Este incontestabil faptul că în nicio fostă intreprindere de comerţ exterior nu s-au prins în active creanţele (adică sumele care trebuiau încasate în contrapartida exportului), atât Ministerul tutelar, Comerţul Exterior, cât şi Ministerul Finanţelor fiind de acord cu directorii firmelor respective că acestea ar fi creanţe incerte. Odată cu declanşarea privatizării, metoda MEBO a fost aplicată fără excepţie şi cu certitudine creanţele nu au fost incluse în preţ. Desigur că interesul statului putea fi prezervat printr-o clauză la contractul de privatizare, prin care salariaţii cumpărători, sau mă rog, societatea comercială privatizată era obligată să ramburseze statului sumele încasate din creanţele care nu au intrat în preţul privatizării. Numai că aceas-tă prevedere a lipsit cu desăvârşire, cu o singură excepţie. Este vorba despre investiţia României la Krivoi Rog, la combinatul de aglomerare a minereului de fier, investiţie comună a mai multor ţări din CAER, România fiind ultima fraieră, care nu s-a ales cu nimic dintr-o investiţie de un miliard de dolari. Căci alţii, mai deştepţi, fie au renunţat să mai investească, vezi cazul fostei RDG, care şi-a vândut partea către alte ţări rămase, cred inclusiv România.

Această prevedere de siguranţă se datorează răposatului Viorel Sălăgean, care era parlamentar şi membru al CA al FPS, la data privatizării (1996) titularei creanţei fiind societatea ARCOM.

Sintagma băieţi deştepţi nu durează deci de pe vremea guvernului Năstase, când s-au semnat contractele de furnizare a energiei electrice la preţuri simbolice, ci a început în fapt cu directorii firmelor de comerţ exterior care au cerut partenerilor să nu facă plăţi decât după ce firmele lor vor fi privatizate.

După privatizare, odată cu încasarea banilor, preţul de contract de privatizare, care ar fi trebuit să fie plătit în timp de câţiva ani buni, s-a plătit în maxim 1-2 ani.

Un caz flagrant, aflat de mine de curând, este cel al companiei Mineralimport-export. Aceasta a vândut mina de cărbune de calitate superioară cumpărată de statul român în SUA doar după ce Mineralimport-export s-a privatizat prin metoda MEBO, iar suma de peste 35 milioane de dolari încasată au repartizat-o acţionarilor foşti salariaţi sub formă de dividend.

De notorietate sunt şi participaţiile sub formă de societăţi mixte, gen Libia-România, reprezentată de Rompetrol, care s-a vîndut prin HG în vremea guvernului Văcăroiu. Acolo statul român a încasat numai avansul şi prima tranşă, după care, prin intrarea în posesie a pachetului majoritar de la PAS, Rompetrol Olanda (proprietar Dinu Patriciu) împreună cu americanul Philip Stevenson au preluat creanţa de la Rompetrol România contra unei sume efective de sub 4 milioane dolari. De fapt, preţul de contract de peste 35 milioane dolari, pentru creanţa de peste 85 milioane dolari, a fost plătit printr-un aşa zis contract de prestări servicii de consultanţă de peste 30 milioane dolari.

Firma spaniolă REPSOL, după ce a preluat câmpurile petroliere unde Rompetrol a făcut forajele de prospecţiune, a plătit restul de două rate, de circa 85 milioane dolari, către Rompetrol Olanda, cu care Dinu Patriciu a cumpărat rafinăriile VEGA Ploieşti şi PETROMIDIA Constanţa.

Şi astfel, dolarii lui Ceauşescu au ajuns în câţiva ani acolo unde a trebuit să ajungă.

Pentru ca tacâmul să fie complet, în perioada guvernului Adrian Năs-tase, s-au vândut cu discont creanţele africane sau asiatice, pe care alţi băieţi deştepţi - senatori, deputaţi sau foşti miniştri - le-au cumpărat cu reducere de 85-90 % şi cu siguranţă le-au valorificat cu sprijinul altor băieţi deştepţi din ţara debitoare, cu câştig mai mult decât convenabil.

Şi astfel s-au valorificat toate aşa-zisele conturi ale lui Nicolae Ceauşescu, în beneficiul vajnicului popor român, prin reprezentanţii săi cei mai deştepţi.

Parţial în acest proces am fost implicat şi eu.

Deoarece eram membru CA la fostul FPP Muntenia, iar firmele de comerţ exterior erau în majoritate aici. Eu am impus ca la dosarele de privatizare, directorii executivi, membrii consiliilor de administraţie şi cenzorii societăţilor comerciale care se supun privatizării să dea câte o declaraţie pe proprie răs-pundere că sumele înscrise în balanţele şi bilanţul în baza cărora se calcula preţul privatizării sunt reale şi corespund adevărului. Am cerut aceasta avînd în vedere că noi nu puteam în niciun fel să facem verificările, întrucât nu dispuneam de actele primare, iar declaraţia în fals constituie infracţiune penală, căci urmează automat şi uzul de fals, prin stabilirea unui preţ inferior celui real.

Fostul FPS şi toate entităţile care i-au urmat au avut la dispoziţie instrumentul controlului post-privatizare, dar în niciun caz nu au semnalat faptul că toate creanţele înregis-trate în bilanţ ca sume în curs de lămurire au fost în fapt încasate şi, în consecinţă, trebuie să se recupereze prejudiciul cauzat statului.

În plus, în niciun caz de privatizare din perioada 1992 - 1995, în care am funcţionat în cadrul fostului FPP IV Muntenia, preţul evaluat pentru vînzarea acţiunilor FPP nu s-a situat la acelaşi nivel cu cel calculat de către FPS, preţul nostru fiind întotdeauna mai mare, de cele mai multe ori, mai mare decât dublul preţului FPS.

Dar chestiunea preţului de privatizare este deja altă brânză în altă traistă şi nu mai are de a face cu ,,Banii lui Ceauşescu", ci aici este vorba despre ,,banii poporului ", care s-a sacrificat pentru industrializarea României şi nu constituie obiectul acestui articol.