Vorbe rău şi bine potrivite

Una dintre cele mai severe, păguboase social şi aparent neprovocate prăbuşiri din peisajul veşniciei noastre, pe care o numim, grijuliu eufemistic, tranziţia post-decembristă, este gazetăria. Vorba antrenorului meu, Tudor, de la şcoala sportivă de handbal care, atunci cînd se supăra pe cîte unul c-o dădea cam des în bară, zicea cu năduf: Îmi pare rău de tine, băiete, dar dacă o ţii tot aşa sunt nevoit să constat că te-ai născut "talent" şi ai toate şansele să mori "speranţă"! La fel şi gazetăria noastră post-decembristă. Utilizarea cuvîntului scris cu scopul şi speranţa de a da seamă în faţa cititorului despre realitatea şi realităţile zilei, pe care inevitabil fiecare poate şi are dreptul să le vadă diferit, este esenţa acestei îndeletniciri. La ce mai e bună gazetăria, atunci? Poate, să ofere cititorului unghiul de vedere care este ascuns sau nu este deloc privilegiat de autorităţi şi oamenii puterii. Poate, să sugereze un loc de întîlnire al opiniilor şi abordărilor radical diferite, or să înfăţişeze prăpastia dintre ele şi consecinţele pe care le antrenează. Poate, să pună la dispoziţie, aceluiaşi brav şi îndurător cititor, un cal de bătaie sau un sac de box, dacă preferaţi, în care el se va repezi bucuros să dea cu sete şi să îşi descarce, astfel, toată obida adunată în marginea şi, nu rareori, mult dincolo de marginea subiectului. Tot căutînd şi răscolind printre diferitele cauze ale acestei "depravări" am ajuns şi la cuvinte. La încăpăţînarea de a le folosi rău, alandala sau în împerecheri nepotrivite, din care a rezultat atît de repede şi implacabil o nouă limbă de lemn. A luat locul celei vechi ca şi cînd acesta ar fi fost parcursul cel mai natural al "istoriei". Supărarea mea se hrăneşte, suplimentar, din faptul că ştiu prea bine cum stau lucrurile. Vechea limbă de lemn nu se născuse nici din lenea, nici din comoditatea gazetarilor, nici din incultura lor, nici din cine ştie ce molimă ciudată care ar fi bîntuit prin redacţii. Ea era prăsită şi apărată cu străşnicie de o oaste bine specializată, bine îndoctrinată şi foarte bine plătită, ba chiar şi răsplătită, de proprietarii absoluţi ai puterii de atunci, care se oglindeau cu plăcere şi se recunoşteau cu uşurinţă în acel limbaj de lemn. Am aruncat-o, oficial, la gunoi, după Decembrie 1989 şi, în loc să ne alegem cu un veac al înfloririi scrierii gazetăreşti, ne-am procopsit cu altă limbă de lemn, cel puţin la fel de ineptă şi strîmbătoare de realitate, de minţi şi de suflete. Cîteva exemple relativ banale. Bucuroşi să-i premărească pe mai marii zilei şi să le cînte osanale, cîţiva "gazetari" au dat-o fără griji prin porumbişte şi, în loc de Preşedintele României au "acreditat" sintagma "şeful statului".

Nu insist acum, am explicat cît de monstruoasă este aparent nevinovata substituţie. Cîtă venă anti-democratică ascunde, dacă ne referim la precedentele istorice ale României şi, în acelaşi timp, cîtă aplecare către "închinăciune" şi ploconeală faţă de autoritate promovează în mintea cititorului. Lăsaţi, vă rog, Franţa în pace! Constituţia lor justifică deplin calitatea de şef al statului pentru preşedintele lor, care este un fel de super prim ministru şi, astfel, şef de jure şi de facto al întregii administraţii a statului. Constituţia noastră, tocmai pentru a evita uriaşul cumul de autoritate şi precedentele istorice nefaste face din Preşedintele României doar Preşedintele României, cu atribute singulare relativ puţine şi alte cîteva pe care le împarte, corelează, cu celelalte instituţii fundamentale care gestionează puterea în stat, Guvern, Parlament şi Justiţie. Ne mutăm pe altă traiectorie. Circulaţia verbului "a sălta" ca înlocuitor pentru "a aresta" a devenit aproape universală. Se vede treaba e plin de farmec şi atracţie. Dă, aşa, un parfum de argou şi popularitate, "nespa" Ianache? Ba spa!! (vezi Gaiţele, Chiriţescu!) Mă întreb cîţi dintre cei care îl scriu şi îl pronunţă cu gura plină şi un zîmbet ironic în colţul gurii, acolo, în faţa camerelor de luat vederi ale televiziunilor, au măcar idee despre tragediile umane, samavolniciile şi opresiunea criminală care au propulsat acest verb în vocabularul nostru istoric. Teroarea "dictaturii proletariatului", în Rusia bolşevică şi, după chipul ei, în România "puterii populare" a deceniilor şase şi şapte din veacul care s-a dus, este solul care a hrănit acest verb. Oamenii nu mai erau arestaţi, în conformitate cu proceduri juridice clare şi opozabile în justiţie, ci "săltaţi" după bunul plac şi ordinele de partid ale mai marilor securităţii. De oriunde: din casă şi din pat, la orele nopţii, de pe stradă, de unde munceau, din gaură de şarpe dacă era nevoie!! În unda acestui verb şi-au oglindit satisfacţiile "profesionale" orgoliile şi puterea discreţionară zbirii şi criminalii puterii de atunci. Şi, tot în unda lui s-au înecat tragic, chiar şi azi prea puţin cunoscute, destinele unei generaţii nu doar de oameni politici şi opozanţi ai regimului, ci şi de creatori ai culturii şi ştiinţei, de gazetari din România acelor vremi. Trecutul odios din substanţa istorică a acestui verb ar trebui să cutremure pe oricine se încumetă să îl rostească. Desigur, dacă ştie ceva despre el! Cultul puterii mai are un aliat în noua limbă de lemn. Luaţi sintagma "oamenii legii" cu care sunt alintaţi din puţul unei adînci, profunde, probabil şi sincere admiraţii angajaţii unor ministere, cum este cel de interne, care îndeplinesc ca autoritate publică roluri legate în general de funcţia represivă. O funcţie care se regăseşte universal în structurile puterii statale de azi, democraţie sau nedemocraţie. Desigur, există radicale diferenţe între cele două tipuri de guvernare şi, în cazul democraţiilor, limitări constituţionale şi legale stricte cu privire la situaţiile, condiţiile în care atributele acestui tip de funcţie pot şi trebuie legal exercitate. Sintagma este însă nu doar nepotrivită, ci pur şi simplu distructivă. Ideea că ei sunt "oamenii legi", ne aruncă pe noi, restul cetăţenilor direct în categoria "celorlalţi". Noi, prin efectul sintagmei nu suntem şi nici nu putem fi "oameni ai legii". De ce? Simplu: pentru că aşa vrea limba de lemn modernă, care e infectată pînă în măduva ei de sintagmele altei perioade istorice, la care tocmai am făcut referire. Atunci, pentru puterea dominantă discreţionară şi asupritoare, înainte de a fi cetăţeni, fără discriminare, oamenii erau potenţiali infractori, atentatori la ordinea de stat. Era doar o chestiune de timp ca unii dintre ei să devină efectiv infractori. "Oamenii legii" reprezentau nu doar o categorie profesională, nu doar matricola apartenenţei la o structură instituţională anume, ci trimiterea, fără echivoc, la un statut social special şi privilegiat. "Oamenii legii" nu mai erau oameni obşnuiţi şi nici cetăţeni ca mine şi ca dumneata, ci parte din "partea înarmată a puterii poporului", o elită a puterii de stat, în cazul de faţă a puterii de represiune. De aceea, erau plătiţi şi recompensaţi după alte reguli, judecaţi de curţi şi legi diferite de cele în faţa cărora v-aţi fi aflat dumneavoastră etc. Acest statut nu doar nejustificat, ci abuziv în raport cu condiţiile societăţii în care presupunem că trăim, după 1989, este apărat cu străşnicie, ba chiar lărgit ca perimetru de atribuţii, nu doar de beneficiarii lui direcţi, ceea ce n-ar fi chiar de mare mirare... ci şi de o clasă politică a cărei slăbiciune îşi caută tot mai mult, mai des şi mai fără de perdea sprijinul în această "armată de ocupaţie internă" cum o alinta unul dintre cei mai lucizi şi acizi analişti ai epocii post decembriste, pe care l-am întîlnit vreodată.

Mă opresc aici cu exemplele, nu că n-aş mai avea, ci doar pentru ca să pun întrebarea cu adevărat importantă: ce am putea face ca să spulberăm această înjghebare a limbii de lemn care ne împresoară şi ne oprimă minţile şi sufletul? Nu deţin reţeta de la A la Z, dar două lucruri tot cred că am putea face. Să înserăm în statutul profesional al jurnalistului obligaţia de a face zilnic un exerciţiu de arheologie semantică, de a petrece o oră cu un dicţionar de limbă în mînă, aplecat asupra unui cuvînt, cel mult două. A doua obligaţie profesională, imperativă şi de neocolit, sub sancţiunea excluderii definitive, din neam în neam, din breasla gazetarilor: fiecare scriitor de jurnal, înainte de a-şi începe ziua de trudă, să citească un text poetic şi să se odihnească apoi asupra lui, cîteva minute. Măcar cîteva clipe, cît să inhaleze adînc "otrava" inegalabilă a veritabilei şi mirabilei potriviri de cuvinte.

Eu mi-am făcut temele şi am sorbit din Incertitudine(a) lui Arghezi:

"Îmi atîrnă la fereastră

Iarba cerului, albastră,

Din care pe mii de fire,

Curg luceferii-n neştire.

............................

Deschid cartea: cartea geme,

Caut vremea: nu e vreme.

Aş cînta: nu cînt şi sunt

Parc-aş fi şi nu mai sunt".

...............................