Votul nostru ca o pradă

Constituţia României, art. 81, consacră calităţile votului prin care cetăţenii îşi aleg Preşedintele: "universal, egal, direct, secret şi liber exprimat". Toate bune şi frumoase! Universal este, direct este, secret... mă rog... nu sunt garanţii, dar nu ne costă prea mult să ne prefacem că este. Chestiunea cu "liber exprimat" e cea cu bătăile mari de cap! Atît în teorie, cît mai ales în pîrdalnica de practică a democraţiei noastre pe sponci.

În sensul larg, conceptul de "vot liber exprimat" trimite la legătura fundamentală dintre Democraţie şi Libertate. O legătură presupusă, de teorie, trainică, dacă nu chiar indestructibilă şi permanentă, neîntreruptă. Din păcate, realităţile democraţiilor de azi, atît cele "bătrîne", cît şi cele mai "tinerele" arată că Libertatea este un "ingredient" de care democraţiile se pot dispensa, cu destulă uşurinţă, pentru aşa-zise "circumstanţe excepţionale", ori pentru "raţiuni de adaptare şi modernizare". În sensul restrîns, expresia nu are altă ambiţie decît să spună că exprimarea votului nu poate, nu este constituţional să fie supusă constrîngerii, de nici un fel: nici legale, nici ilegale, nici fizice, nici morale, nici directe, nici indirecte etc. Actul de a exprima votul trebuie să fie liber! Dacă există situaţii reale în care oamenii pot exercita "acte libere" este o discuţie care a populat nu puţine pagini de filosofie, literatură şi teorie socială - de la sociologie, la psihologie şi de la teorie politică, la antropologie. Nu trebuie să le citească cineva pe toate pentru a da peste concluzia evidentă, adesea spusă doar printre rînduri, ori nespusă: "acest animal nu există"! Desigur, nu toată lumea este înclinată să meargă pînă la extremitatea concluziei hegeliane potrivit căreia singura libertate accesibilă omului social este acceptarea raţională a "necesităţii", dar nici puţini nu au fost şi nu sunt "apostolii" acestei dure şi ruinătoare negări a posibilităţii actului uman liber. Adevărul este că, atunci cînd vine vorba despre vot, nimeni nu îşi bate capul cu asemenea subtilităţi, iar cei care au construit expresia "vot liber exprimat" au fost juriştii şi nu filosofii. Pentru ei, relevantă era doar posibilitatea contestării în justiţie a libertăţii de exprimare a votului, care avea nevoie de un temei. Exprimarea constituţională îl asigură! Cu alte cuvinte, Constituţia oferă o buclă, prin justiţie, prin care cetăţeanul poate să se apere de cei care ar exercita constrîngeri asupra modului în care îşi exprimă votul. Şi nici măcar nu este o buclă tare! Ce consecinţe ar avea dacă cineva ar putea demonstra într-o instanţă că exprimarea votului său nu a fost liberă, ci îngrădită, condiţionată de ceva sau de cineva? Singura consecinţă juridică este că instanţa ar putea dispune anularea votului respectiv şi, eventual, ar aplica sancţiuni celui care a îngrădit un drept constituţional al altuia!!! Dar dacă nu unul, ci mai mulţi alegători s-ar adresa instanţei cu aceeaşi problemă şi toţi ar dovedi că le-a fost ciuntită libertatea de exprimare a votului? Ar putea o instanţă să decidă anularea în totalitate a alegerilor respective, pe această bază? Cîţi cetăţeni ar trebui să demonstreze că votul lor nu a fost liber exprimat pentru ca BEC, Curtea Constituţională sau altă autoritate să ia o astfel de decizie? Întrebarea este, desigur, retorică. Nu s-a întîmplat şi nici nu este credibil că s-ar putea întîmpla tocmai în România. De ce? Pentru că, dincolo de circumstanţe istorice, sociale, psihologice, legale sau constituţionale, România proto-democraţiei noastre post-decembriste a fost transformată într-un virgin şi sălbatic teren de vînătoare. Votul cetăţeanului este tratat ca un trofeu. Singurul lucru care contează pentru politicienii aflaţi în cursa puterii este doborîrea animalului hăituit şi nicidecum cîtă libertate avea "fiara", înainte de a fi atinsă de glonţul laş şi ucigaş al vînătorului modern. În goana lui după votul cetăţeanului, politicianul nostru se bucură de ajutorul, deloc dezinteresat, al unui larg alai de instituţii, cu rol de hăitaşi şi cîini de vînătoare. Cea mai vizibilă este, desigur, "presa de opinie", adică mai bine de 90% din structurile media tv şi radio de tip "trust". De la minciună şi atac murdar, pînă la campanii largi de dezinformare, presupusele turnuri de veghe ale libertăţii noastre de exprimare au fost transformate în cazemate, buncăre şi adevărate linii maginot ale partidelor politice aflate în război pe terenul de vînătoare a voturilor. Libertatea de exprimare a votului este inamicul personal şi ţinta privilegiată a tuturor celor care dispun şi utilizează aceste arme moderne de asasinat în spaţiul politic. Vînatul este urmărit cu diabolică perseverenţă şi nici un efort nu este prea mare pentru a-l vedea ţintuit la pămînt, fără viaţă! A doua categorie de instituţii care participă la vînătoarea de voturi este reprezentată de coşmeliile pseudo sondorilor de opinie, care apar ca ciupercile după ploaie în campaniile electorale, pentru a dispărea mai apoi în ceaţă, ca măgarul! Asemenea chioşcurilor nep-ului nostru post-decembrist, ele au fost iniţial produse ale "micii iniţiative private". Imediat ce a fost sesizat impactul lor asupra "pieţei voturilor", au fost însă "arestate" de structurile partidelor politice, ori pur şi simplu lăsate să moară de foame, adică de "moarte naturală". A treia mare categorie de participanţi la vînătoarea votului este liota de şefi, şefuţi şi sefuleţi ai structurilor administrative, mai ales cele teritoriale, care parazitează fără milă România, seva ei economică şi politică. Ei sunt adevăraţii cîini ai democraţiei noastre prădalnice, dar nu de pază, ci de atac şi hăituire a bieţilor muritori care nu au altă vină decît că sunt deţinători ai unui drept de vot, consfinţit de Constituţie. Ideea că acest vot ar putea fi liber exprimat le dă fiori reci pe şira spinării, măcar din patru în patru ani, iar în restul timpului le provoacă o stare de dezgust atît de accentuată, încît nimic, nici o nelegiure, nu li se pare nelalocul ei, dacă reuşeşte să ştirbească această blestemată de libertate a exprimării votului celorlalţi. În sfîrşit, eliberată de constrîngerile dependenţelor faţă de structurile comuniste, ierarhia bisericii şi-a scos pe piaţă serviciile de hăitaş în slujba cui dă mai mult. La urma-urmei trebuie să dea Cezarului ce este al Cezarului, nu-i aşa! Nu degeaba, desigur! În economia de piaţă, pe care au înţeles-o mult mai bine decît Sfintele Scripturi, înalţii ierarhi ai bisericii unei ortodoxii tot mai strîmbe s-au aşezat fără urmă de ruşine în haita celor care ne vînează voturile. Spectacol de cruzime, fariseism şi trădare a chemării sale apostolice trecut mult dincolo de graniţele grotescului, pentru frumos sunătorii arginţi ai puterii bugetare şi desigur, pentru a-şi asigura o sferă de influenţă cît mai largă şi cît mai puţin tulburată de rămăşiţele încăpăţînate ale celor care încă mai cred în litera Constituţiei României, cea care susţine, fără nici un temei deja în realitate (art. 29. pgf. 5): "cultele religiose sunt autonome faţă de stat..." Poate, dar statul nostru şi politicienii săi nu mai sunt de mult independenţi faţă de ele!

Libera exprimare a votului rămîne o condiţie sine qua non a Democraţiei, doar că politica noastră şi multe dintre instituţiile societăţii în care trăim au o repulsie structurală şi irepresibilă faţă de orice formă de libertate, mai ales dacă este libertatea noastră, a sclavilor şi a turmei.

E bine de ţinut minte, măcar în acele cîteva siderale secunde în care ne aflăm cu ştampila în mînă deasupra buletinului de vot, undeva, într-o cabină despărţită de realităţile crude ale politicii din România doar prin cîţiva metri pătraţi de cîrpă colorată. Este singura noastră ocazie să ne transformăm din vînat în vînători, chiar dacă nu ne place neapărat această îndeletnicire şi nici finalitatea ei!