Ziua în care Guvernul nu făcea nimic

Dacă vă ţin băierile imaginaţiei şi puteţi face exerciţiul acesta singuri, cu atît mai bine. Eu, mărturisesc, nu sunt în stare, aşa că simt nevoia unui sprijin, ca să prezăresc cu ochii minţii consecinţele unui concediu prelungit al Guvernului României. Nu de 10 zile, cum zice reţeta FMI, ci aşa, de vreun an de zile. Iar, dacă totul este în regulă, chiar pentru restul mandatului.

Deşi ar putea să pară că plec la drum cu idei preconcepute, nu mă sfiesc să spun că rezultatele vor fi pozitive. Foarte pozitive. Adică România, dumneavoastră şi majoritatea cetăţenilor acestei ţări, am avea numai de cîştigat de pe urma unei asemenea măsuri radicale, de criză. Mă bazez pe un calcul sigur, matematic, care arată că un şir de evenimente lăsate la voia întîmplării are mai multe şanse să ajungă într-un punct de optim, decît dacă pe parcurs intervin decizii eronate, nefundamentate, în dezacord cu realităţile şi legile fenomenelor care definesc acele evenimente. Ştiu, Legea lui Murphy spune implacabil: "Lăsate de capul lor, lucrurile merg din rău în mai rău". Da, dar formularea aceasta nu spune nimic despre ce se întîmplă cu "lucrurile" dacă intervin peste ele tot felul de decizii alandala, lipsite de noimă şi în contradicţie cu legile implacabile ale materiei! Vă spun eu: merg din rău în cel mai rău şi anume, pe drumul cel mai scurt posibil! Aşa că legea lui Murphy trebuie reformulată: "Lăsate de capul lor, lucrurile merg, ca tendinţă, din rău în mai rău, dar în drumul lor nu este imposibil să treacă şi prin stadiul de mult mai bine!"

Aşadar, dacă Guvernul, adică cei nu ştiu cîţi miniştri, secretari de stat, şefi de agenţii guvernamentale, plus prefecţii nu şi-ar mai parca, zilnic, personalităţile în birourile înaltelor locuri de guvernare, ce ni s-ar întîmpla?

Primul lucru bun ar fi că ministerele ar face o economie însemnată la fondul de salarii. Al doilea, nu s-ar mai cheltui grămada de bănet, scos cu fierul roşu din mîinile contribuabililor, pe tot felul de năzbîtii cum ar fi: "acţiuni de promovare", "reclame şi publicitate", "îmbunătăţirea imaginii", ori achiziţii din cele mai urgente, cum ar fi caviarul pentru Ministerul de Interne şi perdele, jaluzele şi alte acareturi pentru Ministerul Turismului, ca să nu mai vorbim despre droaia de maşini de protocol şi altele asemenea. Nu s-ar mai cheltui inutil nici banii aruncaţi cu adresă în buzunarele firmelor care nu fac decît să-i recicleze către cleptocraţia de partid şi de stat, fără să producă PIB decît în scriptele Comisiei Naţionale de Statistică. Şi atunci, ce s-ar face cu toţi aceşti bani? Ar rămîne în vistieria Ministerului de Finanţe, care este obligat, conform legii, să-i recicleze, "cu dobîndă şi cîştig", în sistemul bancar, ori în investiţii sigure, pe piaţa financiară. Cu alte cuvinte, Finanţele ar fi obligate să sporească avuţia bugetară, în loc să o împrăştie în cele patru vînturi! Un alt capitol din care am avea de cîştigat, din gros, este cel al cheltuielilor demnitarilor noştri guvernamentali pentru deplasări şi alte acţiuni care nu aduc niciun fel de folos, altul decît buna dispoziţie a beneficiarilor. Este capitolul cel mai bine ascuns din bugetele ministeriale, de aceea nici nu ştim cît am avea de cîştigat, dar de cîştig putem fi siguri, din start!

Cel mai important cîştig, însă, este cel decizional. Fără atîtea elucubraţii introduse în ecuaţia şi aşa dificilă a "tranziţiei noastre lovită de criză", există o şansă bună ca cineva, un cetăţean oarecare, ba chiar mai mulţi, fiecare pe la locul lui de activitate să găsească o soluţie locală anti-criză, cît se poate de eficientă. Una aici, alta colo, una dincolo, mii şi milioane de soluţii anti-criză, pe care niciun guvern din lume nu le-ar putea inventa singur, ar avea astfel loc să răsară şi să producă efectele de care avem nevoie: locuri de muncă, activităţi productive, comerţ, servicii utile şi tot mai bune, export etc. Efortul uriaş de centralizare şi monopol asupra soluţiilor anti-criză, în care se încăpăţînează Guvernul, doar pentru că miniştrii săi se obosesc să vină în fiecare zi la birou, este, probabil, cel mai mare pericol pentru şansele noastre de a ieşi din criză şi cel mai mare obstacol în calea depăşirii ei.

Bine, dar dacă nu mai avem miniştri, cine mai face legi? Treaba aceasta este, desigur, a Parlamentului. Dar, la încetineala cu care, inevitabil, se mişcă, este foarte probabil că am ajunge şi noi o ţară normală. Adică una în care legile nu se schimbă de azi pe mîine, prin ordonanţe de urgenţă, ci numai o dată la un deceniu, două, dacă este nevoie, iar condiţiile, nu nevoile camarilei de partid, o cer.

Descentralizarea administraţiei s-ar produce de la sine, iar efectele ei pozitive s-ar vedea imediat. Primăriile n-ar mai putea da vina pe guvern/prefecturi şi viceversa, iar oamenii ar înţelege imediat cui trebuie să ceară socoteală pentru proasta gestiune a treburilor publice. Să vedeţi ce-ar zbîrnîi primăriile! Să te ţii eficienţă, mai ales dacă se aplică regulile impuse de UE, cu privire la mărimea acestor instituţii, funcţie de numărul de beneficiari locali ai administraţiei publice.

Bine, dar ce ne facem cu relaţiile internaţionale, cu apărarea, cu sănătatea, cu agricultura, ori turismul, cine va mai face planuri şi "politici". Simplu: nimeni, pentru că nu este nevoie de ele. Domeniile mari şi importante pentru stat au instrumente şi instituţii suficiente să funcţioneze, iar deciziile Parlamentului ar fi suficiente pentru a le da legalitatea necesară. Cît despre cele care nu contează, evident, planurile şi politicile care vor lipsi vor fi cu atît mai bine venite. Din punct de vedere constituţional, România ar funcţiona ca o "Republică parlamentară maximalistă", cu toate defectele sale, oricum mai puţine decît actualul mix contradictoriu dintre republica prezidenţială şi cea parlamentară. Iar eu o prefer pe cea din urmă: face rău mult mai greu şi mult mai puţin, pentru simplul motiv că nu poate centraliza şi difuza erorile atît de simplu, cum o fac organismele ierarhice, guvernamentale.

Iniţiativa cetăţenească, pe care o propun, "Ziua în care Guvernul nu mai face nimic", după cum se vede, poate fi o soluţie anti-criză rezonabilă, chiar dacă nu perfectă, recunosc! Oricum, are mai multe şanse să scoată România din zona catastrofei, în care o adîncesc ediţiile fără număr ale planurilor guvernamentale, refăcute şi adăugite