Aceşti nebuni făţarnici

"În faţa legii, toţi suntem egali! Tocmai egalitatea dă atîta poezie justiţiei!"

Replica aceasta, din schiţa "Amorul unui subaltern", a lui Teodor Mazilu, e rostită de Nelu cu un zîmbet strepezit, îngheţat dincolo de buze, undeva, între dinţii încleştaţi de frică, pe cînd în uşa apartamentului deţinut de Agripina, urîta cu care trăieşte - "Mai întîi apartamentul şi pe urmă sentimentul!" - cineva loveşte din greu cu pumnii, rostind fatidica somaţie: "În numele legii, deschide!" Era reprezentantul lui Romeo şi al Julietei, venit să-l aresteze pe Dobrişor, pentru a-l deferi tribunalului care, în numele eroilor shakespearieni şi al iubirii lor paradigmatice, îi judecă pe toţi cei ce se fac vinovaţi de ipocrizie în relaţia lor de (presupus) amor. Întreaga opera teatrală a lui Mazilu este un fel de întrebare-strigăt de disperare: "Ce se întîmplă cu viaţa oamenilor cînd făţărnicia şi ipocrizia au devenit nu a doua, ci singura lor natură?" Şi, ceva mai aplecat, particular: ce se întîmplă cu Iubirea, marele, Divinul Dar, aruncat precum perlele în troaca meschină a vieţii umane, plină ochi de făţărnicie, de un Dumnezeu care, se vede treaba, nu apucase încă să citească capitolul şapte din Evanghelia lui Matei.

Nu există nici cea mai mică îndoială, pentru mine, Teodor Mazilu este scriitorul anatomo-patolog absolut al cadavrului pe care noi toţi îl numim "viaţă", îmbibat, toropit şi răpus în cele din urmă de Măria sa Minciuna, făţarnică şi ipocrită. Nu este de mirare că societatea în care a trăit nu a suportat decît cu greu textele sale, în care a văzut ceea ce nu era, "comicul" şi "satira", pentru ca să poată ignora ceea ce era strigătul de disperare şi deznădejde, biciuirea fără milă, mînată de speranţa că victima cititor-spectator s-ar putea trezi din somnul cel de veci al pierderii umanităţii sale, măcar sub durerea loviturilor. Nu a fost "prizat" nici la nivel "oficial", nici la cel al "culturii de masă". Relativ izolat, a rămas un fel de "curiozitate", luat în serios doar de cîţiva regizori şi confraţii de scris care, din cînd în cînd, la cîte o beţie, spre dimineaţă, îl încredinţau din tot sufletul că este genial. Cît despre "lumea culturală" de după 1990, ea nici măcar nu a vrut să mai audă de Mazilu, un fel de "autor de scheciuri pentru televiziune", după cum se poate afla din articolul care i-a fost construit, nu se ştie de cine, pe Wikipedia!

Despre acest farmec inefabil, această poezie a justiţiei, ar fi ceva de spus, sub bombardamentul ştirilor şi al imaginilor care dau proporţii mitologice hecatombei de "oameni importanţi ai puterii" jertfiţi pe altarul Dreptăţii, în fiecare zi, sub ochii tuturor. Nu o fi chiar "regimul terorii", din Revoluţia Franceză, dar nici nu face parte din curgerea naturală, obişnuită, a vieţii sociale, nici măcar "într-un stat tînăr constituţional, ca al nostru". Ironia subţire a replicii din schiţa lui Mazilu, "toţi suntem egali în faţa legii", se transformă, sub ochii noştri, în groasă bătaie de joc. "NU! Nu suntem deloc egali în faţa legii!" Acest adevăr ne este aruncat în faţă, oţărît, nu de fitecine, ci de personajul politic care pînă de curînd a exercitat toate şi a abuzat o bună parte din atributele Preşedintelui României. Ne-a asigurat, omniscient cum a rămas de pe urma experienţei cotrocenene, că nu are nici o şansă să vadă vreun procuror în biroul său şi în exercitarea vreunui mandat profesional. Nici trei zile mai tîrziu, cînd primeşte înştiinţarea că are deja o calitate oficială în procesul de cercetare penală (suspect), în legătură cu nişte alte vorbe oţărîte spuse în văzul lumii, la televiziune, aşa, ca să bage un pic spaima în "zdreanţa aia" care a avut neobrăzarea să-i intenteze un proces, ia piatra de jos şi o aruncă tocmai în capul Procurorului General. "Cine mă cheamă pe mine la cercetare, cine mă acuză, ăla, securistul care a tras şi a omorît oameni la televiziune?!!" Cînd "protejata sa" a fost arestată în cursul cercetărilor penale, menite să facă lumină în modul în care "utilul şi plăcutul", "interesul general" şi "interesul de partid", respectiv cel "personal" s-au intersectat în gestionarea uriaşelor resurse bugetare puse la dispoziţie, la puţine săptămîni după ce "EL" a părăsit biroul de la Cotroceni, şi-a tot spus şi ne-a spus şi nouă, public, că trebuie să fie vreo greşeală. Adevărul, desigur, dacă i se va da o şansă, va ieşi la suprafaţă ca untdelemnul din apă! "EA", protejata oficială a politicii din România, nu poate fi decît "curată" şi orice justiţie care ar spune altfel nu este "justiţia lui", ci a "duşmanilor" săi. După ce ne-a spus verde în faţă cum stăm cu egalitatea în faţa legii, recunoaşterea faptului că există "o justiţie a unora şi pentru unii" şi "o justiţie a altora şi pentru alţii" constituie a doua mare contribuţie a fostului Preşedinte al României la clarificarea moştenirii cu care ne-am ales după mandatele şi strădaniile sale de a reforma statul, de a-l dota cu o justiţie independentă, în care nici măcar "El, Preşedintele" nu poate interveni, nici ca să şteargă praful din biroul ultimului grefier de curte, de primă instanţă!

Ce se întîmplă cu "Justiţia" cînd este bîntuită, aşa cum este!, de minciună, ipocrizie şi multe alte rele, de la corupţie, la obedienţă faţă de "oculte centre de putere", cum nu se sfieşte să le numească această păpuşă-rebut a politicii dîmboviţene, cea care, abia după ce s-a trezit cu cătuşele la mîini, şi-a asumat "martiriul luptei cu Leviathanul", (subtilă şi infinită ironie a sorţii şi istoriei!), creat chiar de regimul de guvernare din care a făcut parte, care a ţinut-o la mare cinste?

Răspuns, de la Matei citire: "Nu daţi cele sfinte cîinilor şi nu aruncaţi perlele în faţa porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcîndu-se, să vă şfîşie"!