Acrobaţii riscului

Dacă există o clasă a cărei credibilitate a intrat în picaj odată cu actuala criză, atunci aceasta nu poate fi decât aceea a marilor afacerişti. De aproape douăzeci de ani sunt lăudate, de către analiştii de casă, talentele lor manageriale. Suntem îndemnaţi să îi iubim, să îi invidiem şi să îi votăm. Pentru că - nu-i aşa? - marii afacerişti, spre deosebire de simplii politicieni, şi-au dat măsura competenţei. Dacă au putut conduce o firmă mare, de ce n-ar putea conduce şi o ţară?

A durat câteva săptâmâni, dar acest mit a fost spulberat. Îi vedem acum drept ceea ce sunt: nişte personaje confuze şi pripite, incapabile să îşi adminis­treze propriile afaceri. Baronii sistemului bancar, regii creditelor cu buletinul şi sultanii imobiliarelor au ajuns să cerşească subvenţiile statului. Adică bani din buzunarele oamenilor normali.

Şi invers: profitul unei tranzacţii private revine, de drept şi în primul rând, capitalistului. În politică, beneficiul ar trebui să revină cetăţeanului.

Piaţa, aşadar, nu poate fi un model realist al politicii. Desigur că în materie politică sunt lucruri de învăţat din teoria economică. Dar analogia nu trebuie împinsă prea departe. Cele două domenii au specificul lor. Şi actorii lor specifici.

S-a întâmplat un lucru interesant şi paradoxal cu statul modern, în ultimele decenii. Pe de-o parte, el a redus riscurile asociate existenţei noastre de cetăţeni. Pe de altă parte, a tolerat, a protejat, a încurajat şi chiar a subvenţionat o clasă întreagă a cărei ocupaţie a fost aceea de a obţine profit de pe urma riscului. Un risc la care, de regulă, erau expuşi alţii...

Am să vă explic. Ceea ce se numeşte, îndeobşte, "statul bunăstării" (welfare state), nu este altceva decât o sumă de instituţii menite să reducă sau să elimine riscurile. Suntem în primejdie să rămânem fără bani la bătrâneţe? Nu-i nimic, avem pensie garantată de stat! Suntem expuşi bolilor? Se poate, dar de acee­a avem vaccinuri, analize gratuite şi un întreg sistem de asigurări de sănătate. Riscăm să ne pierdem o mână, în atelier? Statul are reguli de "protecţie a muncii" pe care le impune angajatorilor. ş.a.m.d.

În unele state s-a ajuns la absurdidăţi. Lucruri pe care înaintaşii noştri le considerau normale, chiar dezirabile, au ajuns să fie interzise sau riguros limitate. În Islanda, spre exemplu, a fost interzis boxul, pentru ca pugiliştii să nu îşi mai umfle ochii unul altuia. În America găseşti, la intrarea în unele instituţii sau magazine, un afiş unde se şi explică pe îndelete, ca la idioţi, să ai grijă când păşeşti pe trepte, să nu te împiedici şi să îţi spargi capul, să nu cumva să-i dai în judecată pe aceia care tocmai şi-au declarat că le calci pragul pe răspunderea ta.

În acelaşi timp, însă, statul a patronat un tip de capitalism al cărui crez a fost riscul dus la extrem. Tradiţional, sistemul bancar a fost domeniul conservatorismului şi al res­pectabilităţii. A lua un credit, înainte de al doilea Război Mondial, însemna să ai un nume bun în comunitate şi să fii cunoscut personal de către bancher. Acum, tot ce trebuie să faci e să fluturi prin faţa vânzătorului o cartelă de plastic, cu credit pre-aprobat. Criza instituţiilor creditului imobiliar american, aşa-numita piaţă a creditelor subprime, este un alt exemplu al comerţului cu risc.

În abstract, n-am nimic împotriva acestui tip de comerţ. La acest nivel, e la fel de legitim precum comerţul cu plăcinte sau cu televizoare. Problema apare atunci când costurile sunt distribuite, cu complicitatea sau prin indolenţa statului, mai degrabă contribuabilului decât afaceristului.

Or, tocmai acest lucru s-a întâmplat prin alianţa profund nesănătoasă dintre oamenii politici şi marii afacerişti. S-a construit un sis­tem prin care riscul instituţiilor speculative este redus pe socoteala bugetului public. S-a format o cultură paradoxală, unde temerile omului simplu, care crede că îşi pierde banii din contul de salariu, sunt exploatate pentru a proteja exact acele firme, bănci şi instituţii care şi-au asumat riscuri la scară mare.

Într-o lume normală, într-un sis­tem capitalist pur şi dur, pe acrobaţii riscului i-ar fi păscut de mult falimentul. Dar noi nu trăim într-o lume normală. Vin alegerile (la rândul lor suficient de anormale, dar asta e altă poveste, despre care am scris cu alte ocazii). Risc un pariu: pe câţi credeţi că îi vom vedea bătând din picior după un post pe la Guvern? n