Ad hominem

Una dintre greşelile "clasice" de argumentaţie, identificate de logicieni, încă de pe vremea lui Aristotel, este aceea care constă în a invoca autoritatea unei persoane pentru a susţine adevărul sau falsul unei propoziţii. În domeniul politic, maşinăria argumentării greşite, "la persoană", este ceva mai complicată, dar produce acelaşi tip de efecte: introduce distorsiuni în discursul public care împiedică cetăţeanul să-şi facă o imagine clară asupra problemei, ori să separe între "adevăr" şi "fals", "adecvat" şi "neadecvat", cînd vine vorba de soluţii.

Întreaga dezbatere privind o posibilă rescriere a Constituţiei Româ­niei stă sub semnul acestui nefericit mecanism al argumentului la persoa­nă. Indirect şi probabil fără voie, Traian Băsescu este pe cale să omoa­re idei şi iniţiative necesare pentru spaţiul politic al României, datorită faptului că a personalizat tema revizuirii Constituţiei, din poziţia de "persoană interesată", des­c­hizînd larg drumul celor care nu fac alt­ceva decît să măsoare totul după un singur calapod: tentaţia puterii.

Prima şi cea mai importantă idee pe cale de-a fi ucisă este chiar aceea că avem nevoie de o reîntemeiere a cadrului constituţional al guvernării şi al vieţii politice. Singura ocazie în care scena politică a dat semene clare că înţelege ceva din realitatea dis­funcţionalităţilor sociale şi este dis­pusă să acţioneze, pentru a le îndrepta, ar putea fi astfel aruncată la coşul de gunoi.

A doua idee importantă este clarificarea sistemului de guvernare şi organizarea dispoziţiilor constituţionale în acord deplin cu modelul ales. Renunţarea la hibrizi. Dacă vrem un sistem prezidenţial şi rămî­nem la soluţia alegerii directe a Preşedintelui, atunci trebuie să mergem pînă la capăt şi să eliminăm veriga "intermediară", Prim-ministru, ca şi procedura de investitură a guvernului, prin Parlament. Preşedintele este şeful guvernului, el formulează programul de guvernare, iar Parlamentul amendează sau susţine iniţiativele legislative ale Preşedintelui, contrabalansînd puterea executivului printr-o capacitate la fel de mare de a-i limita accesul la resursele bugetare, ori puterea de a legifera. Dimpotrivă, dacă vrem sistem parlamentar, atunci Preşedintele trebuie ales de Parlament, iar funcţia sa redusă doar la aspectele protocolare; formarea guvernului va fi rezultatul negocierilor politice în funcţie de reprezentarea dobîndită de partide în alegeri, iar Primul ministru singura autoritate executivă.

În ambele cazuri, pentru Româ­nia, parlamentul unicameral este soluţia normală, logică doctrinar. Argumentul ad hominem, de tipul "regimul comunist a fost unicameral", deci, "unicameralismul sprijină regimurile autoritariste" este greşit. Bicameralismul nu are nimic de-a face cu "controlul puterilor", cum cred sincer toţi sfertodocţii teroriei politice, ci cu logica instituirii autorităţii de guvernare, care în sistemele democratice, în afară de soluţia standard - o singură sursă de legitimare - o singură cameră, admite şi soluţia cu două surse de legitimare: voinţa cetăţeanului şi voinţa entităţilor statale - cazul federaţiilor; res­pectiv voinţa cetăţenilor şi voinţa coroanei - cazul monarhiilor constituţionale.

Cea de-a patra idee excelentă, pe cale de-a fi înmormîntată, prin aceas­tă iniţiativă prezidenţială, datorită excesului de argumentare ad hominem, este necesitatea unei reforme administrative radicale. Încă din vremea negocierii aderării la UE, dar mai ales după aderare, se vede clar că unităţile noastre administrativ-teritoriale sunt improprii formulării de proiecte capabile să absoarbă fondurile structurale la care suntem îndreptăţiţi. Este clar, pe de altă parte, că supra-încărcarea birocraţiei de stat, generată de cele 43 de entităţi administrative locale este contraproductivă din toate punctele de vedere şi nejustificată de niciun imperativ func­ţional. Reforma, cu sau fără schimbare constituţională, este nu doar necesară, ci şi obligatorie.

A cincea problemă pe care revizuirea constituţională ar putea să o rezolve, dacă ar avea vreo şansă să trea­că de pragul creat chiar de iniţiatorul demersului, este relaţia dintre pilonii structurali ai gestiunii puterii: legislativ, executiv şi justiţie. Renunţarea la modelele hibride ar rezolva, aproape de la sine, tema relaţiilor dintre Executiv şi Legislativ; problema rolului diferitelor instituţii ale Jus­tiţiei, mai ales Curtea Constituţională şi Curtea Supremă, trebuie clarificat separat. În general, supra-abundenţa instituţiilor speciale ale justiţiei nu ajută funcţional. Controlul reciproc al principalelor instanţe ale puterii rămîne veriga cea mai slabă a actualului sistem constituţional, iar fără rezolvarea ei, şansele de-a cădea din lac în puţ sunt tot atît de mari ca şi cele ale unui nou răsărit de soare, mîine. Totul, de la modul de funcţionare a procesului legislativ, pînă la soluţionarea competiţiei şi a diferendelor ce apar inerent în triunghiul magic al puterii oricărei democraţii trebuie rescris, din temelii. Este partea cea mai delicată a problemei şi cred că discuţia publică poate ajuta, dar nu este esenţială. Aici, expertiza teoretică şi cea de cunoaştere directă a experienţei de funcţionare a diferitelor modele constituţionale este obligatorie, pentru a înlătura aberaţiile de tipul celei care a dus la funcţionarea Parlamentului României după regulamente neconstituţionale sau a permis aberaţia de legiferare, atît la nivelul executivului, cît şi al legislativului.

Constituţia rescrisă a României ar trebui să trateze, mult mai profund şi tema, deloc neglijabilă în democraţia noastră originală, a mecanis­melor prin care drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sunt protejate în faţa abuzurilor evidente exercitate şi din partea executivului, a legislativului şi a puterii judiciare. Textul constituţional nu se poate limita la enumerarea acestor drepturi şi la recunoaşterea caracterului lor fundamental. Sunt necesare căi directe, sigure şi eficiente prin care cetăţeanul, la singular, să se poa­tă apăra de tentaţiile disolutive ale Puterii.

În sfîrşit, ar mai fi tema situaţiilor de urgenţă, a algoritmilor şi a instituţiilor care se ocupă de gestiunea aces­tor situaţii - vezi asigurarea continuităţii, la suspendarea preşedintelui sau a vacanţei funcţiei de prim-ministru, sau în cazuri de incapacitate, rolul CSAT, funcţionarea sis­temului instituţional în condiţiile declarării stării de război sau de necesitate etc. Experienţa de pînă acum ne-a ferit de situaţii extreme, dar ele trebuie abordate frontal şi clarificate, măcar la nivel de principii, încă din textul constituţional. Improvizaţiile în aceste domenii au avut, întotdeauna, consecinţe catastrofale.

Acum, dacă facem o recapitulare şi privim la implicaţiile uriaşe, pozitive, pe care soluţionarea acestor aspecte le-ar putea avea în viaţa socială a României, nu-i păcat să le ratăm, doar pentru că nu suntem dis­puşi sau capabili a le judeca decît prin raportare directă la formula prezidenţială oferită de mandatul lui Traian Băsescu?