Alchimia alianţelor

La noi, mai ales în politică, regula este ceea ce la alţii, sau prin definiţie, este excepţie. Luaţi, bunăoară, măsura excepţională a asumării răspunderii guvernamentale, ca metodă de obţinere a aprobării parlamentare pentru o lege. Peste tot, practica democratică, iar la noi textul constituţional, arată fără urmă de îndoială că trecerea unei legi, folosind această abordare, care eludează dezbaterea parlamentară, este rezervată situaţiilor şi măsurilor excepţionale. Dacă aş avea măcar un euro pentru fiecare dintre criticile aduse guvernelor Ciorbea şi Năstase, care au trecut primele dincolo de limita rezonabilă a utilizării acestei proceduri, aş fi astăzi între primii trei sute de milionari ai Româ-niei! Iar, ca cireaşa pe tort să nu lipsească, avem o hotărîre a Curţii Constituţionale care a statuat că asumarea răspunderii, sub un singur vot, pe mai multe legi nu este constituţională. Nu-i nimic, de atunci s-a mai întîmplat de cîteva ori, spre desăvîrşirea "originalităţii" noastre democratice. În loc ca lucrurile să meargă spre bine, ele se rostogolesc tot mai repede către foarte, foarte rău. Guvernul Boc are toate şansele să intre în analele de tristă amintire ale batjocurii, numită la noi democraţie parlamentară, prin supra-abuzul măsurii asumării răspunderii. Mai trist şi încă mai demolant, guvernarea actuală a introdus şi inovaţia non-votului obligatoriu, pentru parlamentarii majorităţii parlamentare controlată de partidul pe care-l reprezintă şi pe care-l conduce (nominal) domnul Boc. Aceia care acum mai ani criticau "maşinăria de vot a patrulaterului roşu" stau astăzi bine înfipţi în "scaunul şoferului" şi nu mai vor să ştie de nimeni şi de nimic, nu tu reguli, nu tu semne de circulaţie, nimic: piciorul pe acceleraţie, pînă la podea! Altădată, presa şi "societatea civilă" încă mai făceau un subiect de dezbatere şi de indignare civică, din problema în cauză. Astăzi, şi preţul morcovilor în Obor este un subiect mai interesant pentru "jurnalismul angajat" care a cîştigat partida cu "libertatea presei". Scuza, desigur, una cît se poate de nobilă: scoaterea României din criză, ori şi mai pompos, "interesul naţional"! Şi cînd te gîndeşti că n-au trecut decît 20 de ani de cînd România şi-a ieşit din pepeni, răsculîndu-se împotriva unui regim care ne tot salva şi ne scotea din criză, ig-norînd cu desăvîrşire orice realitate care ar fi fost potrivnică dis-cursului său ideologic, fantasmagoric şi golit de orice conţinut! Admit, cu oarecare reţinere, că Istoria se repetă, dar n-aş fi crezut niciodată că se poate întîmpla aceloraşi oameni, la intervale de timp atît de mici!

Altă banalitate a politicii, alianţele dintre partide. Mecanica puterii partidelor nu este deloc foarte complicată. Dacă nu ai putere destulă, pe măsura ambiţiilor, suplineşti deficitul. Alianţa este unul dintre răspunsurile simple şi naturale. De ce s-ar alia un partid mai puternic cu unul mai slab? Pentru că fiecare, în felul şi la nivelul lui, crede că astfel va fi şi mai puternic! Niciun secret, nicio complicaţie, vorba lui Mircea Badea, nicio ecuaţie diferenţială, ori cu derivate parţiale! La noi, alianţele au fost mereu altceva decît ceea ce ar fi trebuit să fie natural, adică o modalitate de sporire a efectului electoral şi de guvernare. Cînd PDSR-ul a lansat moda, a făcut-o nu atît pentru a-şi mări forţa politică şi electorală proprie, ci pentru a o limita pe a celorlalţi competitori, oricît de mici ar fi fost ei. Pe principiul sovietic, sănătos, "orice samovar trebuie distrus de mic, pînă nu ajunge locomotivă"! Al doilea model al "alianţelor", de pe scena politică românească, a fost unul la fel de atipic: "alianţa cu dracu", cu speranţa că asta te-ar ajuta să treci puntea care duce la scaunele ministeriale! Pe această logică, cu totul contra-productivă, a ajuns PD-ul, un partid declarat de stînga, care bătea cu buzduganul în poarta Internaţionalei Socialiste, dar nu avea loc să intre de obstrucţiile şi jocurile de culise ale lui Adrian Năstase, partenerul PNŢ-cd şi al Alianţei Civice, în guvernarea CDR. Rezultatele sunt cunoscute! După năpîrlirea ideologică, după ce PD-ul condus de Traian Băsescu şi-a descoperit, peste noapte, nebănuite valenţe "de dreapta", s-a inventat alianţa DA. Aparenta normalitate a soluţiei a fost repede spulberată de lucrăturile care l-au transformat pe un anume Primar al Bucureştilor în Preşedinte al României, pus pe distrugerea propriului aliat şi partener de guvernare. Operaţia a reuşit şi PD-ul şi-a văzut visul cu ochii, a rămas singur acasă! Problema acestei soluţii este că ea dă idei şi mult spaţiu de manevră opoziţiei care, dintr-o dată, îşi poate pune în gînd să scape de adversarul rămas izolat pe cîmpul bătăliei politice. Ca o contra-măsură, actuala putere a inventat "alianţa cu fugarii", o soluţie care constă în a măslui rezultatul votului şi realitatea reprezentării parlamentare printr-o alianţă cu duşmanul, dar numai după ce l-ai convins să dezerteze! În sfîrşit, tema alianţelor bîntuie, inevitabil, şi cîmpia tot mai stearpă a opoziţiei. De cel puţin jumătate de an suntem anunţaţi de iminenţa alianţelor care vor doborî actuala putere! După ce s-a scremut, muntele a născut în cele din urmă un şoricel: alianţa PNL- PC. O convenţie de colaborare politică dintre un partid cu o istorie post-decembristă bogată, nu doar în succese, dar totuşi bogată în evenimente, tensiuni şi soluţii, cu o anume greutate electorală probată în mai multe cicluri electorale şi o formaţiune care-şi zice partid, dar care nu a primit niciodată validarea vreunui segment electoral. Este genul tipic de parazit politic, care nu se poate hrăni prin mijloace proprii, aşa că-şi ia de-a gata hrana din trupul altei vieţuitoare politice. Şi ce-i dă în schimbul acestui favor? Antene! Şi, cît vor folosi PNL-ului antenele PC-ului? Iată o întrebare la care nimeni nu ştie răspunsul, dar cei mai mulţi "responsabili şi experţi politici" bănuiesc că trebuie să fie teribil de important. Păi, cum să-şi facă PNL-ul cunoscut şi ascultat mesajul, altfel, decît prin intermediul antenelor?! S-ar mai fi găsit şi alte mijloace, ar putea zice cineva dacă s-ar uita mai îndeaproape la cîte voturi aduc de fapt antenele, oricî-te ar fi ele şi oricui ar aparţine! Comoditatea şi prostia sunt însă mai puternice decît orice raţionanement ori formulă de angajare a răspunderii politice! Mai rămîne în suspensie doar "marea coaliţie", adică jugul în care şi-ar băga de bună voie grumajii PNL-PC şi PSD, ca să scoată la drum deschis carul luptei anti PDL.

A auzit cineva pe vreunul dintre "alchimiştii" acestor alianţe, care nu leagă pe nimeni de nimeni şi nu au efect nici cît negru sub unghie în planul realităţii, să-şi fi întrebat vreodată ceva electoratul? NU, NI-CIODATĂ! Marii sforari ai alianţelor politice din România, ţara care brevetează "democraţia anti-democratică", vînd mereu pielea ursului din pădure. Este şi motivul pentru care aşa zisele alianţe politice de la noi au tot timpul "niciun cîştigător", în rîndul partidelor, şi mereu un singur pierzător: electoratul!