Alegător fără voie

Zilele trecute, un cetăţean m-a certat pe Facebook. "Avramescule, mai lasă-ne!". L-am blocat. Este o chestiune de politeţe elementară. Dacă ai ceva de spus, spui politicos. Chiar şi pe internet. Că cineva nu este de acord cu mine, pot să înţeleg. Dar că vreunul se socoteşte deasupra regulilor bunului-simţ, asta nu. Ce îl bâzâia pe insul respectiv merită însă discutat. În câteva rânduri, am îndemnat la boicotarea unor alegeri. Şi am să o mai fac, dacă şi când va mai fi nevoie.

Asta este ceva elementar, dar poate că este nevoie să o mai repetăm din când în când. Am dreptul de a vota. Am şi dreptul, distinct, de a nu mă prezenta la vot. Uite că sunt momente în care nu am de ce să o fac. Ce fel de alegere este aceea, de exemplu, între Klaus Iohannis şi Viorica Dâncilă? Între cineva care a numit-o pe Dăncilă Prim-ministru şi... Dăncilă însăşi? Vi se pare că oricare dintre cei doi merita să fie Preşedintele României?

Mai sunt situaţii în care regulile elementare ale democraţiei sunt încălcate. Spre exemplu, în aşa-zisul "referendum asupra familiei tradiţionale". Am afirmat în repetate rânduri că resping total ideea căsătoriei între persoane de acelaşi sex. Dar nici să particip la referendumul lui Dragnea nu am acceptat. Guvernul actualului puşcăriaş la Rahova a modificat, în mers, toate regulile, doar-doar o ieşi ce doreau socialiştii. Spre exemplu, a lungit la două zile perioada votului. Cum să accept aşa ceva? Boicot!

Am stabilit, aşadar, că nimic nu mă poate scoate din casă ca pe vremea lui Ceauşescu. Dar atunci de ce nu aş avea şi dreptul să spun altora ce cred şi să îi îndemn de a face ca mine?

Cred că aceasta este o atitudine sănătoasă pentru democraţie. Nu de alta, dar partidele s-au cam obişnuit să le acceptăm rebuturile. Luaţi alegerile locale care se apropie. Unii candidaţi anunţaţi sunt... greu de descris... De regulă politicieni locali care vor să mai dea "o tură", după ce şi-au dat măsura incompetenţei. Şi după ce au fost citaţi în dosare de corupţie.

Situaţia mi se pare întrucâtva comparabilă cu aceea în care se află consumatorii, pe o piaţă liberă. De ce există chioşcuri cu junk-food? Preţul nu mi se pare un motiv - există mâncare sănătoasă şi ieftină, în vreme ce multe dintre ofertele de junk-food costă aproape cât o masă la restaurant. În realitate, această industrie prosperă pentru că există consumatori fără pretenţii la calitate. Nu mă puneţi să povestesc...

A te repezi să votezi indiferent pe cine şi indiferent ce partid, doar pentru că acesta îţi satisface o nevoie elementară de tipul "Jos Cutare!", mi se pare un act la fel de impulsiv şi de nociv pentru sănătatea cetăţeneacă precum este gestul celui care se înfundă cu hamburgheri când ar putea foarte bine să intre undeva şi să mănânce un prânz decent. Sau să mai aştepte o jumătate de oră până ce ajunge acasă.

Sper ca într-o bună zi piaţa politică să devină mai raţională. Asta înseamnă că alegătorii să fie exigenţi. În fond, suntem exigenţi atunci când închiriem o casă sau cumpărăm o maşină. Îl punem pe proprietar să deschidâ uşile de la cămară, să explice de ce s-a infiltrat apa într-un colţ, să dea socoteală pentru orice zgârietură de pe caroserie. Şi adesea îi întoarcem spatele mai degrabă decât să cumpărăm ceva ce nu ne mulţumeşte pe deplin.

Observaţi diferenţa? În politică este exact invers. Mergem la vot ca şi cum am fi obligaţi. Mulţi pun ştampila pe candidaţi cărora, în viaţa reală, nici nu le-ar spune "Bună ziua!".

În parte, cred că de vină este acest discurs care ne face să credem că avem o datorie absolută să votăm. Da, sunt de acord că dacă putem face o fărâmă de bine, ca cetăţeni, prin votul nostru, atunci suntem datori să mergem la vot. Însă aceasta este o condiţie destul de restrictivă. Să fim oneşti: de câte ori nu avem dubii faţă de candidaţii pe care îi susţinem?...

Mă întorc la criticul de pe Facebook. "Noi am luptat, Avramescule!". Mă rog, ce înseamnă "a lupta"? Pe vremuri, asta era ceva onorabil. Îţi puneai viaţa în primejdie pentru ţara ta. Acum toţi "luptă" pe Internet. Dau "like", comentează în doi peri, între două beri. Asta înseamnă să lupţi? Am ajuns în epoca trivializării universale.

Într-o lume normală, oamenii au ceva important de făcut. De aceea, în mod ideal, alegătorul nu este încântat să meargă la vot sau să stea în stradă. Ce fel ce ţară este aceea care are nevoie, o dată la câteva luni, să fie "salvată"? Este ceva prodund disfuncţional aici.

Da, uneori trebuie să participăm. La vot sau la dezbateri. Chiar şi pe Facebook. Însă mă deprimă entuziasmul unora. Nu ştiu ce victorie este aceea când te lupţi cu nişte analfabeţi sau cu nişte penali. De acord că ei trebuie împiedicaţi să ajungă la putere sau trebuie înlăturaţi de la guvernare. Însă trebuie să avem conştiinţa faptului că aceasta este o victorie minoră. Şi că lupta, dacă este vreuna, este în noroi. Da, uneori este nevoie şi de asta, când, resemnat, ai constatat că nu există altă cale. Dar nu văd aici un motiv de veselie.