Alegeri în cea mai bună dintre lumi

Ne-a ajuns din nou din urmă sorocul alegerilor. Mai precis, a venit timpul să ne cam hotărîm pe cine trimitem în fotoliile de primar. Nici nu a început bine campania candidaţilor şi găurile din caşcaval se văd mari, cît să cuprindă Ceahlăul, în dublu exemplar. Iar ne-am trezit că sunt tocmai cei de care avem nevoie, iar băgăm de seamă că una au promis şi alta au făcut, iar tragem linie şi adunăm ca să ne dea cu minus. Pentru noi, desigur, nu pentru ei. Ca întotdeauna, cei care au fost vor să mai fie o dată şi încă o dată... şi încă de cîte ori o mai merge ulciorul nărăvit la izvor. Ba unii, alde Băsescu, Vanghelie sau Piedone, ca să dăm doar exemplele de cea mai mare notorietate, au plecat şi fără ulcior, doar cu cioburile sparte mai anţărţ, adunate într-o boccea. Cine ştie, poate se lipesc ele cumva la loc, singure. Dumnezeu e mare şi minunile lui fără de sfîrşit!

Întrebarea este inevitabilă: cum se face că suntem iar şi iar puşi să alegem între Talpa Iadului şi Muma pădurii şi niciodată între Greuceanu şi Făt Frumos ori, ca să fiu în regulă cu chestiunea de gen, între Albă ca Zăpada şi Ileana Cosînzeana?

Răspunsuri sunt din belşug. Varianta "simţului comun" colorată de pesimism zice că nu trebuie să ne zbatem prea mult, nu-i leac. Politică egal corupţie. Nu de alta, dar în intimitatea ei, politica nu înseamnă programe, idei ori propensiune pentru binele public, ci bani. Mulţi bani, care pleacă din conturile mereu pline ale bugetelor publice către conturile mereu însetate ale aleşilor şi ale "sponsorilor" de ajutorul cărora s-au folosit ca să se vadă cu mandatul în mînă. Nimeni nu se învîrte prin politică prea mult şi nici cu prea mare folos dacă nu are în buzunar certificatul, diploma sau acreditarea academică a capacităţii de corupt, funcţie de importanţa şi înălţimea funcţiei la care aspiră. Uneori, pînă la proba contrarie, este suficientă numai prezumţia de corupţie, altminteri de ce s-ar învîrti cineva prin curtea politicii în căutarea unui rost. Asta e şi n-ai ce-i face, nu doar în Romania tuturor originalităţilor din marginea democraţiei, ci mai peste tot, chiar dacă cu nuanţe şi în grade variabile.

A doua variantă de răspuns, ceva mai informat şi mai optimist susţine că de vină sunt doar legile după care facem alegerile şi sistemele electorale la care apelăm. Un adevăr care nu poate fi contestat. Sistemul după care vom fi puşi iarăşi să alegem primarii este unul care favorizează sigur, nu competiţia candidaţilor, ci competiţia "sponsorilor". În plus, candidaţii care au de partea lor maşinăriile partidelor mari, capabile să mobilizeze la vot şi să concretizeze votul captiv au un important avans din start faţă de cei care trebuie să îşi bazeze speranţele doar pe atractivitatea ofertei politice, credibilitate şi farmec personal. Problema cu această soluţie este că, de cele mai multe ori, ea ne pune să alegem tot între rău şi mai rău, aşa după cum atestă istoria post-decembristă a României, unde joaca de-a schimbatul sistemelor şi legilor electorale nu a contenit, de la un ciclu electoral la altul.

O seamă de visători şi idealişti susţin că soluţia ar fi să ne întoarcem la "democraţia directă". Atena şi Roma republicii. Înapoi în agora. Să luăm din mîna coteriilor de partid şi a sforarilor profesionişti puterea de a desemna candidaţii. Să o dăm înapoi poporului. Ca să ne adaptăm la tehnologia zilelor noastre, poporul de pe net. Să facem o matrice a posturilor vacante şi să lăsăm lumea să facă propuneri de candidaţi. După care, pentru fiecare căsuţă se poate face o alegere care să simplifice lucrurile la vot. De exemplu, să tragem la sorţi doar doi, din lista alcătuită de popor. Sau trei, sau cinci sau zece şi după aceea să lăsăm lumea să aleagă pe criterii care ar putea fi optimizate tot de interacţiunea din spaţiul virtual. Mă rog, nu de soluţii tehnice ducem noi lipsă. Nu ştiu cine ar fi dispus să susţină politic un asemenea experiment, dar pot să vă spun sigur cine se va opune din răsputeri ca el să nu ajungă nici măcar în faza unei discuţii mai serioase.

În sfîrşit, un unghi de abordare diferit, trimite de data aceasta nu la criterii şi metode de selecţie a celor care vor ocupa funcţii publice eligibile, ci la formulele democratice de control social asupra comportamentului şi performanţei celor care au primit mandatul. Atîta vreme cît aleşii se plimbă pe tarlaua publică şi prin bugetele de care dispun, după bunul plac şi, atîta vreme cît oamenii şi instituţiile care ar trebui să controleze legalitatea şi oportunitatea cheltuielilor cu pricina, ori fac treabă de mîntuială, ori "excută lucrări publice la comandă", domnia bunului plac nu are nici stavilă şi nici sfîrşit. Cel puţin două lucruri sunt necesare pentru a-i pune capăt: limitarea drastică a programelor şi a resurselor puse la dispoziţia pixului de primar şi interdiciţia de a se mai înfrupta din resurse ale viitorului (diferite forme şi scheme de împrumut). În plus, nu ar fi deloc de vise rele ca o parte, dacă nu chiar majoritatea programelor, să fie propuse, selectate şi bugetate pe baza opţiunilor cetăţenilor şi nu doar prin deciziile "înţelepte" ale primarilor şi ale consiliilor locale. Cine ştie? Chiar dacă nu am poposi imediat în cea mai bună dintre lumi, ar putea cu siguranţă să fie una mai bună decît aceasta, în care suntem ţinuţi prizonieri de propriile inerţii.