Alte însemnări din vremea crizei

De la venirea pe lume a acestei "lumi noi", purtînd straiele de împrumut ale democraţiei peste cojoacele vechi, niciodată lepădate, ale regimurilor autoritar- dictatoriale, plină de pro­misiuni de bu­năstare, dar împărţind cu asiduitate felii tot mai largi din tortul sărăciei, nici­cînd ruptura, prăpastia, deşertul, vidul necomunicării dintre cei ce se bucură de privilegiile guvernării şi cei ce se lasă guvernaţi nu au fost atît de mari.

Grotescul nu mai este de mult o frontieră pentru deţinătorii funcţiilor guvernării, cei ale căror manifestări umane umplu, vrînd-nevrînd, o parte din spaţiul public.

Un primar care numără în averea personală cam tot atîtea milioane de bani grei cîte dosare penale i s-au dresat pînă acum, grele şi acelea, pentru că este vreme de vacanţă, şi-a lăsat mintea să colinde pe plajele urbei pe care o păstoreşte, administrativ, pentru a se putea juca de-a manechinul într-o defilare de modă, unde a găsit cu cale că ţinuta care i se potriveşte cel mai bine este una de ofiţer nazist. Cu zvastică cu tot! Cu siguranţă, nu este un gest politic, omul era în afara orelor oficiale de program! Nu este nici un crez personal, toată lumea a văzut că era doar un clown care se juca de-a soldăţeii de plumb şi, cu totul din nimereală, a pus mîna pe unul încins. Este doar nebunia lipsei de măsură, sfidarea dincolo de orice orizont a limitelor bunului simţ, este doar o mostră din apetitul pentru "băşcălie" al româ­nului, fie el sărac şi nevoiaş, ori putred de bogat. Este, mai mult ca sigur, o doagă de la cap, sărită rău, de care nu l-a cercetat nimeni la timp pe numitul personaj şi nici nu o va face într-un viitor apropiat. O toană de om prea plin de toate distracţiile şi amuzamentele banale ale vieţii, încît simte nevoia imperioasă să sară peste cal. Nu puţin, ci aşa, cale de şapte poşte! Ce contează ce face un primar, însă, cînd un membru al celei mai înalte instanţe de validare a alegerilor se pune la petrecere alături de "cîştigător", în noaptea dinaintea pronunţării rezultatului final!!! Poate cineva spune că un mod de-a sfida lumea este mai odios şi mai grotesc decît altul? Ce să ne mai mirăm, atunci, de un ministru pentru care aproape un milion de euro, aruncat cu dărnicie unor firme de coridor, reprezintă o sumă prea mică pentru a-i încărca memoria administrativă. L-a cheltuit, ce... voiaţi să treacă ziua tineretului şi să rămînă cu banii în contul ministerului? Ce mai contează cum? Ce mai contează că de fapt s-au sifonat peste jumătate în interesul direct şi personal al "famigliei" ministrului cu pricina? Ei, şi dacă vi se pare că nu-i de-ajuns, atunci mai adăugaţi şi milioane aruncate pe fereastră, să zicem de ministerul turismului, dar nu la întîmplare, ci unor băieţi buni, deştepţi şi foarte îndatoritori, care au grijă să-i arunce mai departe în buzunarele "cui trebuie", reţi­nîndu-şi, desigur "comisionul" cuvenit. În vremea aceasta, primul ministrul miniştrilor cu pricina iese ofuscat în faţa presei şi ne aduce aminte mustrător că trebuie să strîngem cu toţii cureaua, că nu sunt bani la buget. Impozitul forfetar o fi el o prostie, din punct de vedere economic, mai ales în condiţiile crizei, dar dacă altfel nu pot fi umplute conturile din care trebuie să risipească prefecţii, primarii şi miniştrii domniei sale, atunci să rămînă acolo, pînă l-o abroga dînsul! De altfel, domnia sa avut grijă să numere punc­tele din planul anticriză, acela de pe hîrtie, şi a băgat de seamă, fără greş, că mai bine de 80% din teme pot fi bifate. E adevărat că în timpul acesta Guvernul a devenit cel mai mare contributor la creşterea datoriei interne, că în loc să scadă, a crescut cheltuielile cu personalul bugetar, că nu se găseşte nicio stavilă în calea privilegiilor, mai ales pentru grupul aleşilor din cercul zero al puterii, dar ce contează, criza cu treaba ei, noi cu a noastră! În vremea aceasta, mult cîntatul program "Prima casă" nu are nicio şansă să treacă de prima casă, pentru că băncile refuză să finanţeze ceva şi vor, pe bună dreptate, nu doar garanţii, ci şi garanţii la garanţiile guvernului, iar blocajul financiar a redevenit un subiect la modă. Şi cum tot răul merge spre bine, în mai puţin de şase luni, toată politica guvernamentală a obligat BNR să cheltuie vreo patru din cele şapte miliarde împrumutate de la FMI, pentru a ţine cursul leului în preajma valorilor care ţin deocamdată panica la uşă.

Pînă cînd se poate merge aşa? Pînă la fundul sacului, o să spuneţi dumneavoastră? Iar mai apoi? Apoi o să iasă lumea în stradă, să-i tragă în ţeapă pe cei responsabili de dezastru! Aici, mi-e teamă că sunteţi prea optimişti! Fundul sacului, dacă sacul e rupt, nu mai există! Deci, o să vi se spună tot timpul că mai e mult pînă acolo! Cît despre posibilitatea ca toate relele acestui început de veac să fie îndreptate printr-o simplă reglare de conturi, politică, fie ea realizată în stradă sau la urne, timpul acestei iluzii a trecut de mult. România are nevoie de guvernare, iar politicienii ei nu sunt capabili să livreze acest produs, nici măcar în forma lui cea mai simplă şi precară! Consecinţa este că guvernarea începe să aibă tot mai pronunţat un caracter subteran, realizată fiind de grupuri de interese ce nu sunt şi nici nu pot fi controlate de alegători, că este exersată tot mai vădit în contra intereselor publice, de forţe paralele cu instituţiile "democraţiei", pe care în cele din urmă le vor ruina.