Amatorismul politic

Ce trebuie să ştie, ce trebuie să poată, ce trebuie să facă cineva ca să devină un politician "calificat"?

"Şcoli de politicieni" nu există, iar examen şi certificat de circulaţie în spaţiul accidentat al politicii, nici atît. Nimeni nu are o reţeta magică şi peste tot în lume răspunsurile la aceste întrebări banale se improvizează de la o generaţie la alta, sau chiar de la un ciclu electoral la altul. Dificultatea de a da un răspuns coerent şi simplu a generat, de altfel, una dintre afacerile bănoase ale secolului comunicării: consultingul electoral. Milioane de dolari trec din puşculiţele partidelor şi ale personalităţilor politice în conturile firmelor care promit succesul în viitoarele alegeri, oricui şi oriunde în lume, din America, în Israel şi din Rusia, în Afganistan.

România nu face excepţie de la regulă, dar parcă aici amatorismul creşte nestavilit de nici o regulă şi de nici o inhibiţie.

În prag de campanie electorală oficială, partidele noastre se dau de ceasul morţii să găsească firma care să le asigure succesul. Nimeni nu face excepţie şi de la PSD şi PRM, la liberali şi democraţi, toată lumea angajează de zor serviciile specialiştilor străini. Dacă PRM a ajuns să angajeze o firmă israeliană, atunci, cu siguranţă, nimic nu este imposibil, iar România a luat-o cu mult înaintea Americii, devenind ţara tuturor posibilităţilor. Credinţa naivă că cineva are o trusă de ustensile, pomezi şi farmece cu care să te ducă de la 7 la 30% în scrutinul viitor, cum visează alianţa liberal-democraţilor, ori de la 30 la peste 50% cum visează PSD-ul, sau de la 22 la infinit cum ar vrea cu ardoare PRM-ul, este o dovadă incontestabilă de amatorism politic. Dincolo de el se întrevede, însă, o greu de explicat lipsă de încredere în forţele proprii a marilor formaţiuni politice. De unde provine ea? Răspunsul este din nou, poate surprinzător, amatorismul. În realitate, partidele noastre politice nu au nici structura, nici infrastructura şi nici regulile de funcţionare care să le dea eficienţa de care ar avea nevoie în termeni electorali. PSD este clădit prin asimilarea "oamenilor de bază" şi a metodele "organizatorice" ale PCR. Doar că structurile şi metodele fostului partid comunist nu erau eficiente nici măcar în vremurile cînd "partidul era în toate", darămite acum! Iar baronii politicii de azi ai PSD nu au nici inhibiţiile, nici temerile secretarilor de partid de judeţ, care depindeau aproape total de centru, atît în privinţa resurselor cît şi a carierelor politice. Cît despre celelalte partide ele sunt organizate pe aceleaşi principii şi după aceleaşi metode organizatorice ca şi PSD, deci şi mai puţin eficiente decît el.

Scadenţele confruntării cu electoratul se apropie, iar partidele dorm somnul cel dulce al inerţie, ori se zbenguie în apele călduţe ale amatorismului politic. Deşi are toate pîrghiile guvernării şi administraţiei în mînă, PSD preferă să nu se confrunte cu "terenul" şi realităţile locale, expediind consultările cu filialele într-un deplin formalism, accentuat de lipsa cronică de timp a primului ministru. Pe plan guvernamental, reinventarea unui soi de plan mamut al "măsurilor de urgenţă" pentru integrarea europeană şi pentru realizarea obiectivelor mandatului este încă şi mai puţin credibilă decît încercările de la începutul guvernării. De altfel, cei care au întocmit aşa zisele planuri nu s-au ostenit decît să compileze vechile strategii şi uitatele măsuri de aplicare, uneori fără să bage de seamă că termenele nici măcar nu fuseseră reactualizate. O dovadă în plus că äsfînta improvizaţie" domneşte nestingherită, semn al amatorismului din structurile şi gîndirea politică a PSD.

Nu-i mai puţin adevărat că boala amatorismului îi macină fără milă şi pe liderii opoziţiei. În ciuda faptului că este încă o construcţie nevalidată electoral, alianţa PNL-PD pare mai preocupată de cum o să-şi împartă funcţiile de guvernare la care visează, decît de nevoile ţării şi ale celor de la care aşteaptă suport electoral. Ce rost are acum o discuţie publică, între Stolojan şi Băsescu, despre cine o să desemneze primul ministru; ce rost au dezbaterile interne din PD despre cine o să moştenească partidul, după Băsescu; ce rost au ciorovăielile despre cine este mai mare şi mai tare într-o alianţă care încă nu a trecut proba de foc a alegerilor?, doar cartea cea mare a amatorismului ne-ar putea răspunde.

Nici PRM n-a scăpat de filoxeră. Zmucitura de imagine prin care a încercat să convingă lumea că liderul C.V.Tudor s-a convertit la filosemitism şi s-a lăsat pătruns de un spirit al împăcării creştine, iubind dincolo de baierele inimii pe toţi cei pe care i-a scuipat şi împroşcat cu voma înjurăturilor, calomniilor şi a defăimării, de cînd a înfiinţat revista Romînia Mare, pînă azi, este o improvizaţie care calcă dincolo de limitele amatorismului. O fi România ţara tuturor posibilităţilor, o fi romînul credul, dar cu siguranţă prost nu e, iar scepticismul funciar nu l-a părăsit niciodată, mai ales cînd este vorba de "schimbarea la faţă" a celor care aşteaptă ceva de la el!

Într-o lume în care amatorismul stăpîneşte nestingherit, nu e de mirare că oamenii politici, chiar şi cei cu greutate, se închină la idolii "ştiinţei alegerilor", şi sunt gata să-i îngroape în aur, numai să nu-şi piardă jilţurile puterii. Fie şi cele închipuite în reverii de opoziţie!