ANALIZĂ Lungul divorţ de PSD

Ce ar putea să coboare PSD sub 20% la alegeri, astfel încât să nu fie nici primul clasat, nici al doilea, ci tocmai al treilea partid politic din România? Este o întrebare aparent fără răspuns, în camera de ecou a protestelor din Piaţa Victoriei, dar şi din perspectiva unui tăvălug legislativ marcat de reinventarea taxelor şi impozitelor, mărirea de salarii din pix şi o luptă acerbă pentru justiţie. Plictisiţi nu suntem niciodată în România politică.

În acest moment, un PSD sub pragul indicat mai sus ar însemna pierderea a peste 30% din intenţia de vot. Şi, cu toate acestea, un PSD cu 15% ar fi, în continuare, pe locul doi în preferinţele electoratului. Presupunând mici miracole de imagine şi leadership la PNL şi USR, mai exact 25% şi 15,1%, respectiv, s-ar cere ca o parte masivă din electoratul propriu să-i nege votul PSD-ul. Ar însemna ori o forţă cu totul nouă de stânga, ceva care să atragă enorm de mult capital politic, cel mai probabil în voturile din urban ale PSD, ori un vot negativ masiv (inclusiv pentru alternativă); ori, în fine, să stea electoratul PSD acasă.

În mod realist, singura opţiune este cea a unei construcţii noi "de stânga" - şi când spun asta, este în mod hipsteresc-ironic, pentru că PSD este un partid conservator, iar reflexele pre-1989 sunt interpretate ca fiind de stânga. Nu mă refer, deci, la stânga europeană, pe care PSD-ul o mimează, nu este social-democraţia care schimbă legislaţie pe ecologie, drepturile minorităţilor sexuale şi alte progresisme. Cum ar fi acest partid nou diferit de PSD, mi-e sincer neclar, e destul să se identifice drept intern-progresist faţă de PSD, mai puţin corupt, drept o aripă a PSD mai tânără, cu ceva euro-scepticism, naţionalism insistent şi nu neapărat anti-Rusia. Nici el n-ar trebui să fie european, ci doar cu patina susţinerii europene. Se apropie, la o primă privire neatentă, de ce era PSD-ul sub Victor Ponta, la alegerile prezidenţiale.

Mai există o opţiune prin care PSD ar pierde electorat, în mod masiv, iar aceea este negarea contractului social. România este construită în aşa fel, ca republică, încât contractul social este majoritar al social-democraţilor, adică este unul clientelar. Această realitate nu poate fi disputată, ţine de vârsta populaţiei, de trecutul comunist şi de conservatorismul românilor.

PSD există şi va exista pentru că pune o aparenţă de social-democraţie pe individualismul românesc, pe interesul personal, conservator, iar contractul social aferent leagă în mod intim soarta partidului de a membrilor. Oricum, am putea spune că PSD este, totuşi, partid, spre deosebire de PNL care n-a reuşit niciodată să se prezinte altfel decât alternativa-la-PSD sau USR care rămâne un contabil al frustrărilor populaţiei urbane şi educate.

Aşadar, ce ar trebui pentru ca acel contract social să dispară, să scadă PSD la 15%, într-o perioadă de timp relativ rapidă, presupunând că e la putere?

a) să existe partidul alternativă. Acesta probabil se va lansa sub Ponta sau prin proxy (eventual cu Firea candidând independent la preşedinţie).

b) contractul social să fie negat; exemplu: pensionarii să nu primească pensii două luni la rând sau măcar să existe aceasta posibilitate foarte clar comunicată de un vector credibil (pentru electoratul aferent), cum ar fi Antena 3. Ideal ar fi dreptul la proprietate să fie negat. NB: naţionalizarea pilonului 2 de pensii, ca aparentă răzbunare a lui Mişu Negriţoiu, a fost un bun exemplu de lovituri pe sub masă.

c) să nu existe o dreaptă unită care să convingă, în vreun fel, nehotărâţii, că PSD-ul trebuie învins. Să nu existe o opoziţie care să îşi concentreze forţele într-un singur om, un politician carismatic, puternic. Bine, în actuala situaţie, cea prezentă, şi să dai cu tunul şi n-ai găsi unul la partidele din opoziţie.

În România, între conservatori şi modernişti (cu PSD, PNL şi chiar USR posedând ambele tabere), stau cei care nu votează prea des, o lume separată de politică. Când votează, se schimbă realitatea politică. Dacă s-ar simţi cum PSD este pe ultimul drum, iar leadership-ul aşa-numitei drepte ar fi unitar, să spunem în preajma alegerilor prezidenţiale, o rocadă a PSD-ului ar fi probabilă şi ruperea nu s-ar mai întâmpla. Cum condiţia nu este îndeplinită, iar nehotărâţii rămân astfel, mai degrabă atraşi de promisiunile cu evident iz electoral ale PSD, un nou partid de stânga ar putea respira politic.

Bref, numai PSD-ul se poate auto-reforma, numai o aripă din PSD ar putea rupe partidul - şi doar în lipsa unor alternative serioase din partea opoziţiei, într-un context de profunde schimbări economice şi sociale. Acum spuneţi-mi, care dintre condiţiile acestea nu sunt deja îndeplinite sau în desfăşurare?

Partidul Social Democrat nu se luptă pentru intenţia de vot a românilor, ideologii sau alte fineţuri. Nu, PSD se luptă acum pentru a rămâne unit.