Animale cu explozie

Se împlinesc 70 de ani de la unul dintre cele mai bizare experimente de care am auzit. Protagonistul ! cine altcineva? ! a fost B.F. Skinner, fondatorul şcolii "behavioriste" în psihologie.

Ideea lui B.F. Skinner a fost simplă. Omul lucra la un sistem de ghidare a bombelor care erau destinate cuirasatelor din clasa Bismark. Cum componentele electronice erau abia la începuturi, Skinner a propus folosirea unui sistem cu... porumbei. Planul era să plaseze un porumbel într-o cabină din bomba-planor. Pasărea era antrenată să privească printr-un vizor. Atunci când recunoştea o formă familiară (a unei nave de război inamice), porumbelul trebuia să lovească cu ciocul într-o fereastră (pentru a primi hrană). Dacă pasărea lovea în centrul imaginii proiectate de vizor, atunci traiectoria era bună. Dacă lovea în lateral, un mecanism făcea corecţiile necesare pentru a aduce imaginea în centru. Şi bomba pe traiectoria de impact.

Skinner a primit ceva bani pentru planul acesta excentric, însă la scurtă vreme experimentul a fost anulat. Problema, a oftat el, este că "nimeni nu mă ia în serios"...

Animalele însă au fost luate în serios atunci când a fost vorba să fie trimise la război, în "misiuni sinucigaşe". Armata americană a cheltuit două milioane de dolari pe un proiect care utiliza... lilieci. Micile creaturi urmau să fie lansate din containere paraşutate. Fiecare urma să aibă prinsă de coadă o mică bombă incendiară. Se spera că liliecii se vor adăposti în casele de lemn din oraşele japoneze, care vor lua foc. Inventatorul schemei a susţinut, după război, că invenţia sa ar fi făcut inutilă bomba atomică...

Armata sovietică a recurs la câini ca arme anti-tanc. Ideea era, iarăşi, simplă. Bietul patruped era dresat să alerge spre liniile germane cu o mină anti-tanc în spinare, după care urma să intre sub un tanc, iar mina detonată de la distanţă. Cu practica era mai complicat... Câinii se speriau de zgomotul armelor şi al motoarelor. Colac peste pupăză, mulţi dintre aceştia fugeau înapoi către instructorii lor. Programul a fost socotit ineficient şi anulat, mai ales după ce propaganda germană a susţinut că sovieticii folosesc câini pentru că soldaţilor Armatei Roşii le este frică de tancurile Wehrmach-ului.

Desigur, o problemă (etică) evidentă este aceea a tratamentului crud al acestor animale. Însă nu acesta este subiectul meu, astăzi.

Să luăm un moment din acel Război Mondial. Atacul asupra cuirasatului Tirpitz. La data de 12 Noiembrie 1944 (cam pe când se renunţa la planul hilar al bombei ghidate de porumbei), o grupare de bombardiere Lancaster a atacat nava germană aflată într-un fiord norvegian. Câteva bombe uriaşe Tallboy au scufundat nava care semănase teroare în Atlanticul de Nord.

Imaginaţi-vă acum că bombele ar fi fost ghidate către ţintă de porumbeii lui Skinner.

Aţi observat, sunt sigur, problema... Aviatorii britanici care au participat la raid şi-au pus în pericol viaţa. Victoria lor a fost una autentică. Şi-au dovedit valoarea împotriva unui adversar redutabil.

S-ar mai putea spune acelaşi lucru dacă bombele ar fi fost ghidate de porumbei dresaţi şi captivi într-o cutie de tablă cu geam?

Unii dintre noi au uitat, se pare, că victoria nu poate, nu trebuie, dobândită cu absolut orice preţ. Că o luptă dreaptă este şi o înfruntare între voinţe, între caractere, între valori, nu doar o înfruntare brutală, de tip "care-pe-care", în care singurul scop este să îţi îngropi în noroi adversarul.

Să mai observăm un detaliu. Dispo­zitvele de distrugere de care este legat un animal sunt, cumva, inteligente. În cazul liliecilor şi porumbeilor, termenul "inteligenţă" este, desigur, folosit la limită. Însă în cazul câinilor, cred că nu există nici un fel de îndoială.

Acest lucru are o semnificaţie aparte în zilele noastre, atunci când dezbatem chestiuni de etică a maşinilor de război inteligente. Iată că nu este nevoie de avansul roboţilor, dronelor şi al calculatoarelor pentru a ne găsi într-o situaţie, cumva, asemănătoare, când un gen de inteligenţă non-umană ia decizii letale.

La un capăt al intervalului, simţim o repulsie etică atunci când oamenii sunt răpuşi, indiscriminat, de dispozitive absolut mecanice, oarbe, fără nici un fel de intervenţie a omului. Minele anti-personal, de exemplu, care nu pot distinge între soldat, copil, capră sau automobil. Iată că şi la celălalt capăt al intervalului apar dificultăţi. Un dispozitiv prea inteligent, care, şi acesta, scoate operatorul uman din ecuaţia deciziei, ne pune, de asemenea, într-o situaţie de disconfort moral.

B.F. Skinner, de la a cărui naştere s-au împlinit anul acesta 110 ani, a fost, cu adevărat, unul dintre cei mai importanţi psihologi ai secolului XX. Intenţia sa constantă a fost să ajute la naşterea unei lumi mai bune prin înţelegerea ştiinţifică şi prin dirijarea comportamentului omenesc. Însă se vede treaba că inteligenţa nu este întotdeauna soluţia ! ea poate fi chiar problema. Cel puţin atunci când nu este moderată de principii etice.