Apusul unei epoci

După alegerile prezidenţiale din decembrie - oarecum previzibil, şi nu doar pentru că nu a dat preşedintele, ci mai ales din cauza situaţiei interne instabile, PSD se găseşte într-un moment politic delicat. Pe de o parte, partidul, ca organizaţie, este supus unei duble ofensive politice şi mediatice. Pe de ală parte, ca factor de putere, PSD este fragilizat atât de atacul din exterior, cât mai ales de cel din interior. Partidul, a cărui forţă politică şi teritorială rămâne încă redutabilă, se deşiră datorită conflictelor interne. Lupta pentru succesiune este mai acerbă decât altădată. Iar succesorul lui Ion Iliescu nu pare să se detaşeze din pluton. Odată ce emoţiile prezidenţialelor s-au estompat, Mircea Geoană, după ce reuşise în 2009 performanţa de a trece de la o cotă modestă în sondaje de 15-20%, la 32% la primul tur de scrutin şi la 50% la al doilea, a devenit ţinta atacurilor concentrate şi concertate ale adversarilor săi, iar şansa sa de a se distanţa de concurenţii săi a fost compromisă. Un exemplu, între altele: deşi în campania din 2009 parapsihologia pare să fi migrat în câmpul lui Traian Băsescu, doar Mircea Geoană a fost cel ridiculizat.

Îşi poate, însă, permite PSD să îşi debarce liderul fără ca astfel să provoace daune colaterale importante? Metoda a fost deja încercată în 2005-2006 şi după aceea partidul abia a recuperat o parte din handicap, fără să fi reuşit în schimb să îşi îmbunătăţească semnificativ imaginea publică. Dar, totodată, îşi poate îngădui PSD să susţină necondiţionat acelaşi lider, când atacurile asupra acestuia se repercutează automat şi asupra partidului? Şi, mai ales, se poate afunda încă o dată PSD într-un conflict atât de violent personalizat încât să-şi compromită orice discurs ideologic? Căci, relansarea partidului depinde nu doar de oameni, mai ales când oferta nu este spectaculoasă, cât de capacitatea de reacţie ideologică într-o perioadă de criză. Ori, tocmai la acest capitol PSD este mut.

Oricum, şi la nivel teritorial, PSD nu mai e ce era cândva. În ultimii ani, performanţa organizaţiilor ardelene a PSD a fost mediocră. Şi, dacă pentru a explica această evoluţie pot fi invocate clivaje istorice şi culturale, rolul grupului de la Cluj nu poate fi neglijat. Opoziţia acestuia faţă de candidatura lui Mircea Geoană, contestarea vehementă a bilanţului acestuia, dar şi atacurile împotriva lui Ion Iliescu au contribuit la decredibilizarea partidului chiar şi în faţa propriului electorat. Câtă vreme PSD rămâne un partid scindat, personalizat şi dependent de puterea clanurilor judeţene şi regionale, aces-ta nu va putea, cu toată organizarea de tip catch all, să se relanseze. Şi niciun congres, mai ales dacă va fi centrat pe problema liderului, cum se anunţă cel programat pentru sfârşitul lunii februarie sau începutul lunii martie, nu va rezolva disfuncţiile ideologice ale partidului.

Posibilitatea retrogradării PSD în a doua categorie valorică a clasamentului partidelor parlamentare, alături de PNL, a devenit leitmotivul decăderii partidului pe care adversarii interni şi externi nu ezită să îl folosească. Ori, dacă PNL a cres-cut, PSD, în cel mai bun caz, a stag-nat. Poziţia şi scorul obţinute în confruntările electorale din 2008-2009 de PSD îl pune în tandem cu PDL, alt partid personalizat, dar care beneficiază de avantajele guvernării. Şi care nu are nevoie de un PSD puternic în opoziţie. Ori, în mecanica politică practicată pe la noi, forţa unui partid constă în capacitatea de a organiza atacuri şi contraatacuri puternice. Iar în cazul PSD, capacitatea de reacţie a fost, cel puţin pentru moment, în mare măsură compromisă. În PSD apune o epocă şi nu e sigur că va începe alta.