Aţi spus cumva Europa?

Ba, bine că nu! Cine poate spune astăzi ceva despre realitatea politică înconjurătoare, fără să se refere la Europa, la potenţialul ei, dar şi la pericolele care o ameninţă, la reacţia ei faţă de criza şi tensiunile create (aparent!) de procese pe care nu le influenţează decît indirect şi relativ slab, cum ar fi conflictele din spaţiile geopolitice adiacente, la liderii ei şi la evoluţiile lor contradictorii, la relaţiile Europei cu aliatul de contrapondere atlantică, SUA, cu Rusia, ori cu resurescentele puteri ale Orientului, China, în primul rînd. Mai mult decît oricînd altădată, marea problemă a Europei pare să fie Viitorul. De unde ştim? Simplu, ne-o spune Prezentul şi, din cînd în cînd, Trecutul!

Chiar dacă nu o spune nimeni în termeni atît de radicali, impasul în care se găseşte în prezent Europa este fără precedent, în perioada modernităţii sale. Cu siguranţă, Europa a trăit vremuri mult mai grele şi a fost, poate, confruntată cu probleme mult mai dificile decît cele care domină astăzi orizontul său istoric, dar spre deosebire de astăzi, în acele vremuri, Europa avea, ori a putut formula relativ rapid răspunsurile cerute, chiar dacă nu toate s-au dovedit salvatoare, ori prea bine întemeiate. Situaţia din Europa la sfîrşitul primului război mondial nu era deloc simplă; răspunsul însă a venit fără să se lase prea mult aşteptat. Nu a rezolvat decît o parte din probleme, iar problemele nerezolvate s-au răzbunat mai rău decît au crezut partizanii aranjamentelor de la Versailles şi Trianon. Situaţia după cel de al doilea război mondial din Europa era cu siguranţă mult mai dificilă decît cea de astăzi. Răspunsurile au venit atunci şi din Europa, şi de peste ocean. Ele au realizat structura de norme şi instituţii pe care se reazemă, în cea mai mare parte, ordinea lumii şi astăzi. Acum, însă, răspunsurile întîrzie dramatic! Într-un viitor, pe care nu l-a prevăzut, pe care nu l-a dorit, în care nu se recunoaşte, de care nu se simte aproape de loc responsabilă, Europa orbecăie. Nu pentru că nu ar avea ochi, ci pentru că nu prea vrea să vadă! "Posibilitatea ca Uniunea să continue să funcţioneze eficient şi să devină relevantă pentru stabilitatea europeană, în general, va depinde de capacitatea membrilor săi de a se uni în jurul obiectivului fundamental şi de a asigura ca dreptul de veto al naţiunilor să nu poată bloca procesul. Această capacitate se află astăzi în umbra îndoielilor, de vreme ce atît scopul, cît şi metoda de integrare au devenit subiecte de dispută în cadrul Uniunii. Dacă amîndouă ar fi pierdute/.../ ea va înceta să ofere un cadru de stabilitate pentru Europa Occidentală. UE nu ar reuşi să se definească drept o structură de protecţie pentru o Europă mai mare, care să ţină pericolele instabilităţii la distanţă şi să intensifice speranţa că schimbarea poate avea loc fără dezordine." Aceste cuvinte au fost scrise în 1994 (!!!!), de una dintre cele mai "frumoase minţi" care au cercetat politica europeană în secolul XX, Christoph Bertram ("Europa în balanţă"). De atunci, în ciuda euforiei şi a spectacolelor triumfale de sunet şi lumină, politicienii Europei nu au făcut altceva decît să împingă tot mai afund Europa şi instituţiile ei în criză. Cu jumătăţi de măsură şi nemăsurată infatuare au respins aproape toate proiectele care ar fi desţelenit cu adevărat viitorul (vezi cazul Constituţiei Europene, respinsă de Franţa prin referendum!!!!) şi au aprobat cu două mîini toate improvizaţiile politicianiste care, în loc să rezolve problemele, le-au ascuns, ori le-au amînat pentru "altă dată". Ceea ce vedem astăzi este, în tuşe mult îngroşate, exact tabloul creionat de Ch. Bertram!!! Pînă şi ilustrul pafarist, Don Juan-ul ratat şi fricos trădător al tuturor femeilor sale, cărora nu le-a ajuns nici măcar pînă la umăr (politic vorbind, desigur!!!), printr-un nefericit concurs de împrejurări istorice găzduit oficial şi vremelnic în palatele Preşedinţiei Franţei, un anume Hollande, a băgat de seamă că lozincile cu "mai multă Europă" s-au veştejit şi ne-a anunţat, mînat de un instinct pithiatic, că am ajuns la capătul funiei; acum e "Ori Europa, ori sfîrşitul Europei!" Nici "Mama Merkel" nu o duce mai bine cu răspunsurile, la temele crizei europene. După ce, condusă de instincte şi valori creştineşti, cît se poate de lăudabile, altfel, a luat în braţe cauza refugiaţilor şi le-a oferit sînul ei matern şi cald, confundîndu-se pe sine cu entitatea politică numită Germania, acum o coteşte cît poate. Şi nu de bună voie, ci sub biciul unor sancţiuni politice venite din partea propriului partid şi, mai general, a comunităţilor care alcătuiesc societatea germană. Într-o singură zi, miercurea trecută, încercarea ei de a-şi salva poziţiile, invocînd argumentele "umanitariste" a fost drastic sancţionată politic: Premierul CDU al statului Sachsen-Anhalt a anunţat oficial că limita de suportabilitate a statului respectiv, la afluxul de refugiaţi, a fost definitiv atinsă; Preşedintele Bavariei a ameninţat cu declararea stării de necesitate şi a chemat puterea de la Berlin să renunţe la iluzii în favoarea realismului; în statul Rheinland-Pfalz a fost declarată starea de necesitate, ca urmare a violenţelor împotriva femeilor şi copiilor, izbucnite şi imposibil de gestionat în taberele de refugiaţi; în regiunea Main-Taurus a fost declarată starea de catastrofă, iar Preşedinta Crucii Roşii din Bavaria a demisionat sub presiunea creată de incapacitatea de gestiune a problemelor umanitare create de valurile de refugiaţi; iar, ca să fie tabloul complet, 34 de politicini ai CDU, din landurile Germaniei, au adresat public o scrisoarae Cancelarului Merkel prin care o fac responsabilă direct şi o acuză pentru consecinţele fluxului de neoprit al miilor de refugiaţi pe zi care asaltează Germania. Ce răspund politicienii în faţa actualei crize, este clar! Nimic! Încă nu au răspunsuri!!

Ce spune criza despre politicienii şi politica Europei? Cîteva adevăruri atît de mari, încît nu vor mai putea fi ascunse, de acum înainte, sub rogojină: Actualele instituţii şi întreaga construcţie europeană a UE este lipsită de capacitate politică. Mai rău, este făcută să ucidă încă din faşă orice încercare de a face politică! Instituţiile europene nu sunt decît mecanisme de rulare şi gestionare a unor uriaşe interese economice şi a unor ambiţii politice de grup, bine ascunse sub vălul incolor al "birocraţiei"! Lipsită complet de analiză, viziune şi program, politica europeană a fost redusă la "decizii", toate, fără excepţie, luate în ultimii mai bine de douăzeci de ani, pe picior şi prin "negocieri" locale, la miez de noapte, de cîte doi-trei lideri erijaţi în "Baştanii Europei"!

Europa se află, într-adevăr, în faţa unei mari răscruci: reconstrucţia din temelie a programului şi a instituţiilor Uniunii Europene, ca proces de raţionalitate şi voinţă politică, în condiţii de criză, dar evitînd prăbuşirea catastrofală; ori restructurarea prin catastrofă, care poate să meargă de la blocarea definitivă a actualelor mecanisme, pînă la o ruptură instituţională totală, ori chiar mai rău, un nou război în care Europa să fie scufundată, chiar dacă de alt tip decît cele ale secolului XX.

De unde am putea începe? Poate de la reconectarea cu valorile şi înţelepciunea de sorginte autentic europeană, cu o altă perspectivă asupra timpului şi a istoriei, decît cea în care suntem cufundaţi: "Timpul vine din Viitorul care nu există, într-un Prezent fără durată şi merge în Trecutul care duce la bun sfîrşit ceea ce este menit să dureze." (Augustin)