Atunci şi acum

Ciudată şi tristă graba cu care "Solidaritatea" a fost mutată din realitate în vitrina imaginarului muzeu de istorie recentă a Europei. La 25 de ani de la înfiinţarea mişcării politico-sindicale, unealtă şi simbol pentru dărîmarea regimurilor comuniste din Est, toată lumea se străduie să salveze mitul, ignorînd cadavrul intrat de mult în descompunere. Atunci ca şi acum, la noi se vorbeşte incredibil de puţin despre "fenomenul Solidaritatea".

În 1980, România începuse deja rostogolirea spre fundul prăpastiei. Regimul ceauşist intră cu tot "avîntul revoluţionar" în perioada cancerigenă a dictaturii sale. Nu e de mirare că informaţiile despre fenomenul Solidaritatea nu şi-au găsit loc în discursul public al vremii. Dar motivele ecoului scăzut nu ţine de lipsa informaţiilor. La ora respectivă, canalele alternative de informare funcţionau suficient de bine pentru ca esenţialul să fie bine cunoscut în societatea românească. Motivul principal este legat de faptul că România ratase un experiment de acelaşi tip cu doar trei ani în urmă, cu ocazia mişcărilor de la Braşov, 1977. Istoria contestării puterii comuniste în Europa de Răsărit a fost foarte bogată în evenimente şi personalităţi. Toţi contestatarii s-au pus, însă, de la început, în afara sistemului. Disidenţi, oameni şi chiar grupuri sociale semnificative - părţi ale intelectualităţii, anti-comuniştii, regaliştii etc. au contestat sistemul după ce şi-au afirmat răspicat desprinderea de el sau refuzul oricărei aderenţe la el. Adesea, expresia concretă a acestei atitudini a fost fuga din ţară sau, pentru o scurtă perioadă de timp, contestarea cu arma în mînă a autorităţii noului regim. Eşecul acestui tip de contestare avea să fie înţeles foarte tîrziu. Cauza lui era legată de modul de legitimare. Atîta vreme cît contestarea se făcea în termenii "luptei de clasă", ea nu avea cum să reuşească. Dimpotrivă, era cel mai preţios ajutor pentru regimurile comuniste, justificate în măsurile lor de "sporire a vigilenţei" şi necruţătoare vînare a "duşmanilor de clasă". Cînd acest lucru a fost în sfîrşit înţeles, soluţia a părut la fel de simplă ca Oul lui Columb. Dacă regimurile comuniste se legitimau prin şi pe seama "clasei muncitoare", atunci adevărata lor negare politică şi istorică nu putea să vină decît de la o forţă care ar fi fost capabilă să preia această legitimare. Să vorbească "în numele clasei muncitoare", contestînd puterea şi regimul ei instituţional. Reuşita din Polonia are la bază experienţa eşecului din România. Două componente esenţiale au fost adăugate: Liderul de pe teren şi Liderul spiritual. Lech Valesa a reuşit să se impună, nu fără dificultăţi, în primul rol, în timp ce al doilea avea să fie jucat de polonezul urcat în scaunul urmaşilor Sfîntului Petru, Papa Ioan Paul al II-lea. Acesta este patentul "Solidaritatea".

Deşi a dominat de departe scena politică românească, după 1990, "Stînga" post-decembristă din România a evitat orice referire la modelele, experienţa sau personalităţile legate de experienţa poloneză Solidaritatea. Scuza pe cît de subţire pe atît de eficientă a fost aceea că la noi dictatura nu a permis un fenomen de tip Solidaritatea, iar după 1990, nu se mai putea vorbi de contestarea unui regim comunist, ci de o nouă structură a puterii. Oricum, o formă "originală". Deci, Solidaritatea putea să meargă liniştită în cartea de istorie, cu tot cu experienţa ei. Nu ne priveşte! Interesant este faptul că nici contestatarii regimului iliescian post-decembrist nu au luat ca referinţă Solidaritatea. Ideea organizării politice a potenţialului anti-comunist al "clasei muncitoare" poate fi găsită în ideologia PNŢ, dar nu s-a regăsit, în nici un fel în acţiunea politică a acestui partid. Lipsa de apetit a scenei politice româneşti de a discuta mai pe larg şi în profunzime experienţa Solidaritatea s-a văzut şi cu ocazia aniversării celor 25 de ani de la înfiinţarea mişcării. PSD nu a marcat momentul nici măcar cu o conferinţă sau dezbatere de casă, la institutul partidului. Originalitatea socialiştilor români este dincolo de orice îndoială! Nici puterea nu s-a obosit cu vreo referinţă, fascinată mai degrabă de galbenul pseudo-revoluţiei din fostul spaţiu sovietic.

Teza lui Valesa, care, pentru cîteva momente, a revenit în atenţia opiniei publice poloneze şi internaţionale, este că mişcarea nu şi-a epuizat potenţialul, chiar dacă forma originală s-a destrămat politic de mult. Chiar şi în noile condiţii ale societăţilor de tranziţie, post-comuniste, ar fi nevoie de o mare umbrelă de solidaritate socială, care să dea o perspectivă largă, neconstrînsă de orientări şi grupări politice, acţiunii sociale. Ideea aceasta, perfect inconsistentă teoretic şi imposibil de pus în practică, este vehiculată la nivel european, mai ales în cercurile de inspiraţie socialistă, şi se regăseşte la noi în diferitele forme ale discursului consensualist. Atunci ca şi acum, însă, preocuparea pentru a înţelege de ce sîntem aşa de "originali" şi de ce este aşa de mare inaderenţa societăţii noastre la marile "mişcări europene" rămîne una periferică!