Bătaia de joc

Acum mai bine de cinci mii de ani, lumea a integrat deplin maşinăriile organizaţionale în structura statală. Tot de atunci, funcţiile şi demnităţile publice au fost asociate cu puterea, prestigiul şi privilegiile. Acolo unde înţelepciunea a fost ţinută la cinste, ori măcar decent respectată, aceleaşi funcţii şi demnităţi publice au fost asociate, de asemenea, cu atribuţii stricte, precise, controlabile şi utile comunităţii, dar mai ales cu răspunderi administrative, civile şi penale corelate direct, clar şi fără echivoc, cu realizarea atribuţiilor. Ceea ce se întîmplă în România secolului XXI, stat al Uniunii Europene, membru în toate instituţiile internaţionale relevante, de la NATO, la ONU şi OMC, a atins abisul bătăii de joc. De la legile rău întocmite, pînă la descalificantul comportament instituţional al înalţilor demnitari şi al funcţionarilor publici, nimic nu lipseşte din tabloul unei lumi a României instituţionale care pendulează ameţitor între kafkian şi caragialian. Ultima ispravă, Guvernul, prin vocea autorizată a Primului Ministru, cere unei alte instituţii, Avocatul Poporului, să sesizeze Curtea Constituţională pentru ca aceasta să stabilească dacă actul normativ al Guvernului României, emis doar de cîteva zile, este bun de ceva, ori trebuie aruncat la coşul de gunoi! Cam tot pe acolo e şi gâlceava instituţională iscată de improvizaţiile procedurale ale Preşedintelui Senatului României, care după ce joacă alba-neagra cu instituţia votului parlamentar, se screme să inventeze o altă mînărie, ca să scape din cleştele deciziei Curţii constituţionale, nu de alta, dar ar putea să pice în groapa pe care şi-a săpat-o singur, trezindu-se pe cap cu DNA-ul pentru obstrucţionarea Justiţiei. Romanul capabil să cuprindă oceanul de incompetenţă, incultură administrativă şi bătaie de joc instituţională din spatele unui asemenea comportament nu ar încăpea nici măcar între coperţile tuturor volumelor Marii Enciclopedii Britanice! Asta, însă, este doar cireaşa de pe tort! Dedesubt, blaturi peste blaturi din aceeaşi compoziţie a incompetenţei şi indolenţei în întreaga administraţie din România, iar la mijloc, cremă groasă cu gust rînced de bătaie de joc şi corupţie!

De unde ni se trage? Ar putea fi titlul vreunei teze bune de doctorat, pentru cineva interesat de maladiile culturii sociale din România. Suficient este aici să spunem că "gena" a fost de la început tarată, după cum stau mărturie scrierile marilor oameni de spirit social care au fost M. Eminescu şi N. Filimon. Parcursul ultimelor două veacuri şi jumătate, de la cultura spoliatoare a administraţiei fanariote, la cultura autoritară şi lipsită de orice consideraţie pentru cetăţean, tratat doar ca un supus-sclav al statului, introdusă de Regulamentele organice, la cultura juridică şi administrativă de ispiraţie franceză modernă, dar aplicată cu o doză bună de "specific local", cu pronunţat iz etatist şi cu larg apetit al corupţiei, pentru a termina cu importul celor mai rele trăsături ale culturii administrative de marcă ruso-sovietică în perioada comunismului din România, ei bine, toate acestea nu aveau cum să producă pentru noi, astăzi, instituţii performante şi luminate de grija binelui public, respectiv de interesul cetăţeanului. Inserturile temporare şi locale ale culturii administrative "imperiale", austro-ungare, nu au lăsat chiar toate urme demne de urmat, iar acolo unde au fost bune, s-au estompat şi au dispărut sub tăvălugul noilor stăpîni. Cea mai teribilă moştenire a acestui parcurs istoric este aceea că societatea României ridică şandramale instituţionale cum poate şi cum se pricepe, dar nu pentru a rezolva treburile publice, ci pentru a rezolva problemele celor care au şansa să lucreze în instituţiile cu pricina: de la un venit salarial, aşa mic cum este el, pentru cei mai mulţi funcţionari ai statului, pînă la uriaşele conducte de resurse şi oportunităţi, legale, cvasi-legale, ori de-a dreptul ilegale, la care au acces rezervat doar cei aflaţi în fruntea bucatelor! Mai este puţin şi se împlineşte deceniul de la aderarea României la UE, iar la noi abia se aud cîteva voci răzleţe, care suspină după cei 500-800 de euro-funcţionari, capabili, şcoliţi şi dedicaţi funcţiei publice, de care administraţia supra-stufoasă din România ar avea nevoie, astfel încît să ne conectăm cu adevărat la resursele şi oportunităţile UE, nu mai vorbesc despre punctele nodale de influenţă şi control ale uriaşei maşinării de la Bruxelles. În ritmul şi cu "entuziasmul" actual pentru distrugerea capitalului uman al României, pînă i-om avea, dacă i-om avea vreodată, mai trec sigur două-trei decenii, ca fumul!

Cît despre restul instituţiilor administraţiei din România, funcţiile lor reale se reduc la: piciorul pe grumazul cetăţeanului; mîna adînc în portofelul în care-şi ţine leafa care se evaporă şi aşa mult înainte de sfîrşitul lunii; abuzul de toate felurile pe spinarea aceluiaşi cetăţean, fericit că i-a dat Dumnezeu o picătură de viaţă, să se bucure de măreţia şi înţelepciunea creaţiei sale. Din care, în mod evident, administraţia din România nu face parte!