Briciul lui Ockham

Filosoful franciscan William Ockham explica încă din secolul al XIV-lea că sunt de preferat explicaţiile simple şi clare celor complicate şi confuze. Dar "bricul" său cu care încerca să tranşeze între ceea ce poate fi adevărat şi ceea ce e probabil să fie fals e un tip de raţionament nu tocmai comun pe la noi, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe formatorii din media. Asta poate şi pentru că teoria conspiraţiei e destul de bine înrădăcinată în inconştientul colectiv românesc. O dovedeşte, între altele, reacţia mediilor electronice româneşti, în special al canalelor de ştiri, la aflarea veştii privind accidentul de avion de la Smolensk din dimineaţa zilei de 10 aprilie în care au murit preşedintele Poloniei Lech Kaczynski, soţia sa şi zeci de politicieni şi înalţi funcţionari polonezi. Din primele momente de după anunţarea accidentului au prevalat comentarii care glosau pe tema conspiraţiei şi a atentatului terorist sau insistau asupra reacţiei emoţionale antiruse a polonezilor. Între timp, televiziunile de ştiri occidentale, fie că era vorba de CNN, BBC sau France 24 rămâneau cât se poate de prudente şi nu se aventurau în comentarii abracadabrante. Transmiteau doar informaţia brută. Căci, acolo, briciul lui Ockham face regula. Abia după ce datele s-au acumulat a venit şi rândul comentariilor bine documentate.

Responsabilitatea media în difuzarea şi interpretarea informaţiilor este esenţială. Mai ales atunci când publicul nu are obişnuinţa analizei critice a ştirilor, iar "briciul" lui Ockham nu face parte din sistemul reacţiilor comune. Ori, la noi, mulţi jurnalişti şi comentatori politicii joacă un rol important nu doar în formarea, ci şi - fie că se camuflează în pamfletari, fie că se lasă duşi de val - în deformarea opiniei publice. Şi atunci când nu se poate rezista dictaturii majorităţii, care dă sens şi spaţiu de manifestare dictaturii efective, mai mult sau mai puţin "luminate", din libertatea presei nu mai rămâ-ne decât numele şi, odată reproduse copios doar stereotipuri, iar independenţa de opinie devine aproape un delict, libertatea presei riscă să fie compromisă. Dacă şi în alte părţi actuala criza economică şi socială a pus presa în dificultate, în România situaţia pare chiar mai gravă.

Şi tot fără vreo moderaţie au reacţionat mulţi jurnalişti şi comentatori şi în deja celebrul caz Voicu. Odată ce interceptări fără sursă cunoscută au fost puse în circulaţie judecăţile de valoare au luat locul oricărei analize cât de cât critice. Şi asta cu argumentul atât de straniu că publicul nu are timp de nuanţe. Nu doar că judecăţile de valoare sunt prin natura lor subiective şi, de multe ori, improvizate, dar ele nu pot ţine locul informaţiilor de presă. Însă, de teamă să nu fie asociaţi "infractorilor" mulţi, s-au întrecut în rolul de acuzatori publici. Iar ceea ce părea a fi încă un război dintre servicii secrete şi reţelele paralegale de informaţii a devenit prilejul tuturor speculaţiilor. Dacă ar fi ştiut că pentru aflarea adevărului, cum spunea Ockham "pluralitas non est ponenda sine neccesitate", altfel spus "lucrurile nu trebuiesc multiplicate inutil" poa-te că nivelul comentariilor ar fi încercat să rămână în limitele unei abordări raţionale. Dar, din nefericire, s-a preferat contrariul. Şi, cu toate acestea, încrederea în jurnalişti nu creşte. Ba, din contră, a scăzut de la 65% la 56% pe parcursul ultimului an (cel puţin aşa arată sondajele CCSB). Iar tentaţia excepţionalului şi goana după audienţă nu fac decât să agraveze această tendinţă.