Bucureşti-Paris

Vineri, 26 martie, Bucureştiul a arătat precum Parisul: nu din cauza arhitecturii, căci din Micul Paris comunismul şi post-comunismul n-au lăsat prea multe urme, ci din cauza grevei de la Metrou.

În Paris, grevele succesive produc haosul, care cuprinde de fiecare dată oraşul. Iar mişcarea Vestele Galbene, dublată de numeroasele greve generale prin care s-a încercat oprirea reformelor iniţiate de preşedintele Macron, pare să reprezinte apogeul acestei tendinţe. Unii vor spune că este moştenirea Revoluţiei franceze, dar, fără a neglija importanţa factorilor economici, sociali sau culturali, pare să fie mai degrabă efectul pervers al sistemului politic francez.

Mişcarea grevistă a fost încetinită de pandemia de Covid-19, dar greva generală din 5 decembrie 2019 , venită după un an de mobilizare - violentă de multe ori - a "vestelor galbene", a pus reformele intenţionate de preşedintele Macron în stand-by. Nu întâmplător, mişcarea grevistă din 2019 este comparată cu cea din 1995, când aceleaşi reforme pe care le avea programate Emmanuel Macron au fost spulberate de impactul mobilizării sociale: reforma pensiilor, asigurările de sănătate şi statutul lucrătorilor feroviari. Iar 24 de ani mai târziu, Emmanuel Macron, a încercat să finalizează reforma avortată a guvernului Juppe. În 1995 Jacques Chirac fusese ales preşedinte şi se părea că legitimitatea sa de gaulliste social este suficientă pentru a reuşi să reformeze Franţa. În schimb, eşecul reformelor guvernului Juppe a fost devastator: alegerile anticipate din 1997, care ar fi trebui să relanseze procesul reformator au fost câştigate de socialişti. Vreme de două decenii şi jumătate politicienii francezi n-au mai încercat o reformă generală, deşi între timp, guvernele stânga sau de dreapta au realizat reforme parţiale, de altfel şi acestea contestate în stradă.

Ales în mai 2017, preşedintele Macron spera să poată din poziţia centristă în care se afla, să finalizeze acest proces pentru a reda Franţei o dinamică economică care-i lipsea. Şi totuşi, această poziţie centristă a fost dificil de apărat, aşa încât programul reformelor economice a îndepărtat destul de repede o bună parte a alegătorilor de centru-stânga. Situaţia a evoluat atât de dramatic încât recuperarea acestora devine dificilă pentru alegerile prezidenţiale de anul viitor, iar aceasta poate să contribuie la alegerea liderei extremei drepte franceze, Marine Le Pen, ca preşedintă.

Cum s-a ajuns aici? De fapt nu din laşitate, ci din experienţă, politicienii francezi au înţeles că acest compromis este inevitabil. Ori, deşi ministru în guvernele socialiste din timpul preşedintelui François Hollande, Emmanuel Macron nu era un politican. Ceea ce a fost un avantaj în alegeri a devenit un dezavantaj la guvernare. Iluzia puterii, pe care au avut-o şi preşedintele Chirac şi Alain Juppe şi care i-a jucat feste şi lui Emmanuel Macron, a fost rezultatul sistemului politic francez, şi mai exact a fabricării majorităţii parlamentare. Ori, când opoziţia nu poate juca un rol moderator, conflictul politic trece în stradă. Iar acest majoritarism pe care-l putem observa şi în Anglia sau SUA obligă opoziţia societală, de cele mai multe ori fără vreo coordonare politică, să joace cartea mobilizării sociale şi a blocării instituţiilor. Grevele şi manifestaţiile de stradă sunt o consecinţă directă a acestui mecanism de echilibrare politică.

Greva de la metroul bucureştean din 26 martie este datorată unui mecanism asemănător. Dar şi manifestaţiile de stradă care au dus la prăbuşirea lui Liviu Dragnea au fot efectul aceleiaşi mecanici politice asemănătoare. Ele sunt reflexia bipolarizării induse de efectele turului al doilea al alegerilor prezidenţiale. Ori, dacă preşedintele nu reuşeşte să obţine o majoritate prezidenţială în urma alegerilor parlamentare, cum s-a întâmplat şi anul trecut, iar în parlament nu există o deschidere către negociere cu opoziţia, riscul apariţiei unor mişcări sociale de protest creşte. Cu atât mai mult cu cât majoritatea parlamentară este prea puţin coezivă ideologic, aşa cum se întâmplă acum.

Puţin contează aici dacă argumentele uneia sau alteia din părţile implicate în confruntarea socială (Ion Rădoi, liderul sindicatului de la Metrou sau Cătălin Drulă, ministrul Transporturilor) sunt justificate: grevele sunt forme de negociere politică de pe poziţie de forţă. În aceste condiţii, lipsa experienţei politice a primului ministru şi majorităţii miniştrilor - al căror profil mai degrabă tehnocrat este evident - a condus către o confruntare care riscă, dacă va duce la amorsarea unor mişcări sociale, să blocheze şi aşa redusul potenţial de reformare de care dispune acest guvern. Din inabilitate politică Bucureştiul riscă, ca şi în cazul Parisului în 1995 sau 2019, să întârzie reformele cu încă câteva decenii, ceea ce ar putea deveni fatal pentru România.