BURSA 21.03.2016 Cu sau fără adoptarea legii dării în plată

Legiferarea dării în plată urmează o determinare politică îndeajuns de uimitoare pentru adversităţile tradiţionale dintre partidele parlamentare şi după cum o afirmă atât susţinătorii ei, cât şi unii dintre oponenţi, pare că numai unele aspecte ale legii mai sunt de hotărât, dar nu şi adoptarea sa.

În pofida scenariilor prefigurând consecinţele acestei legi, nu-mi sunt clare câştigurile şi pierderile pe care legea dării în plată le va genera; de socoteşti că legea dării în plată reaşează raporturile client-bancă într-o relaţie mai echitabilă, intervine o altă judecată, care acreditează că sistemul bancar, chiar dacă, eventual, va fi avansat în inechitate, totuşi este funcţional şi serveşte unui interes general, de dezvoltare economică şi nu este clar dacă va mai reuşi asta, odată adoptată legea.

Altădată, am citat-o pe Christine Lagarde, directorul FMI, care, cu vreo cinci ani în urmă, a spus "Amintiţi-vă că întregul este mai mult decât părţile sale!", replică potrivită şi acestei împrejurări a consecinţelor legii dării în plată.

Tot atunci, însă, am observat că acest punct de vedere nu doar ilustrează un principiu al teoriei sistemelor, ci mai este şi de sorginte catolică (semnalez, astfel, doar în trecere, posibila incompatibilitate între îndemnul său şi contextul ortodox al disputei în jurul legii dării în plată, de la noi; nu adâncesc observaţia, pentru că nu prea cred ca ortodoxia să fi jucat un rol determinant în mobilizarea susţinerii dării în plată, deşi autorul textului legii Gheorghe Piperea are o astfel de motivaţie, ilustrată în volumul său "Parakletos", pe care l-a lansat anul trecut).

Câştigurile şi pierderile nu îmi sunt clare şi nu cred că poate cineva să construiască un scenariu complet, ţinând seama de toate argumentele şi variabilele.

De aceea, am evitat să mă bag în controversa privitoare la câştiguri şi pierderi.

Un alt motiv este că, dacă doar aş fi suspinat o palidă opinie de o parte sau de alta, aş fi fost catalogat drept "partizan", deoarece conflictul în jurul dării în plată a escaladat o tensiune într-atât de ridicată, încât taberele au simplificat conflictul la o evaluare a raportului de forţe "pro - contra", eliminând evaluarea raţională a argumentelor. Faptul mai semnifică şi că, în realitate, scandalul a regresat la o ciocnire de interese primitivă, pentru bani.

M-am ferit să intervin în dezbatere, cu atât mai mult cu cât mi-a fost greu să-mi formez o convingere.Dar, cu toate că am fugit ca dracul de tămâie, lipsa opiniei nu mi-a fost deloc de ajutor.

Faptul că am relatat evenimentele din jurul adoptării legii dării în plată, dar mai ales, că am publicat şi declaraţiile susţinătorilor dării în plată, iar nu (aşa cum a făcut mass-media, în general) doar ale partidei bancare, care se opune, a fost luat la ochi de bancheri şi, întrucât ei nu sunt interesaţi de respectarea deontologiei jurnalistice, ci doar să-şi măsoare forţele cu adversarii, ne-au numărat la "inamici", pur şi simplu pentru că nu am dat semne că le-am lua partea bancherilor.

Câteva articole critice scrise de mine la adresa bancherilor, care, însă, vizau alte aspecte decât subiectul dării în plată, le-au consolidat convingerea eronată.

Nu a fost nimic despre legea dării în plată.

Am criticat aroganţa bancherilor.

Adrian Vasilescu, Consultant de strategie la BNR, a confirmat, imediat, că formulasem o critică validă, spunând acelaşi lucru, într-o luare de poziţie publică, dar nimeni nu s-a gândit să-l catalogheze drept partizan al legii dării în plată.

Am criticat modul de comunicare bancară, inclusiv cel practicat de BNR.

Nimic despre darea în plată.

Comunicarea bancară a fost subiectul criticilor mele şi va mai fi.

Acesta este şi subiectul articolului de faţă.

În cazul adoptării legii dării în plată, sistemul bancar va înregistra o înfrângere, dar nu îmi este clar la ce dimensiuni se va ridica această înfrângere - ceva restructurare (care costă), ceva câştiguri mai mici (sau, chiar, pierderi).

Cred, însă, că mult mai importantă decât pierderile băneşti este o altă pierdere a sistemului bancar: pierderea credibilităţii.

Credibilitatea sistemului a fost pierdută pe trei segmente.

Primul, dar nu cel mai important segment de pierdere a credibilităţii este comunicarea verbală

Băncile au refuzat dialogul cu clienţii nemulţumiţi şi cu parlamentarii, prevalându-se de tot soiul de chichiţe şi motive meschine.

Este o greşeală.

Să fugi de dialog lasă impresia şi că eşti slab, dar şi că ai ceva de ascuns, că te bazezi pe ceva care scapă ochilor publicului.

Dar, publicul este clientela sistemului bancar şi în orice afacere onestă, clientul este stăpânul. Să eviţi întâlnirea cu stăpânul sugerează că te subordonezi altcuiva, o sugestie care s-a conturat în acest scandal din jurul legii dării în plată.

Atunci când bancherii au acceptat confruntarea cu susţinătorii legii dării în plată, s-au comportat agresiv, nepoliticos; apelând la specialitatea bancară care le este proprie, au invocat orice mărunţişuri ar fi putut deruta adversarul, similar cu politicienii aflaţi în campaniile noastre electorale. Am înţeles sau nu am înţeles argumentele folosite, impresia generală lăsată a fost că bancherii nu au intenţionat să structureze un mesaj al adevărului, ci s-au luptat să iasă ei deştepţi şi adversarii proşti.

Este o altă greşeală.

Controversele politice, de pildă cele televizate, sunt uzuale, iar publicul s-a obişnuit cu încălcarea tuturor regulilor dialogului civilizat, prin care politicul a promovat mahalagismul, la cel mai înalt nivel.

În schimb, sistemul bancar a lăsat mereu impresia că se află pe meterezele civilizaţiei, de la felul convenţional în care se îmbracă bancherii, la eleganţa exprimării şi suprafaţa culturală.

Acum, însă, publicul a văzut că asta nu-i decât spoială.

Reclama publicată de patronatul bancar a cuprins minciuni flagrante.

Cocluzia publicului: bancherii nu sunt deosebiţi de restul mahalagiilor şi mincinoşilor din prima linie a societăţii.

Deficienţele din comunicarea bancară au făcut să cadă un mit, care fusese bine consolidat.

Al doilea segment al pierderii credibilităţii priveşte erodarea infailibilităţii Băncii Centrale

Demitizarea l-a atins şi pe însuşi Guvernatorul Băncii Naţionale a României, care, din păcate, a fost prea dezorientat ca să se mai adapteze noii percepţii publice, astfel că a încercat să respingă acuzaţia că ar fi "avocatul uneia sau alteia dintre bănci", când, de fapt, ar fi trebuit să arate că nu este "avocatul întregului sistem bancar", împotriva clientelei.

Guvernatorul a spus ceva neaşteptat, că momentul acesta al eventualei adoptări a legii dării în plată este un moment crucial, cel mai periculos din cariera sa.

Afirmaţia contrariază.

În cariera sa de douăzeci şi cinci de ani de Guvernator, Mugur Isărescu s-a confruntat şi cu spectrul intrării în încetare de plăţi, a falimentului ţării, care, într-una dintre împrejurări, părea inevitabil.

Dar falimentul ţării este un pericol mult mai grav decât consecinţele adoptării legii dării în plată, deoarece include pericolele ei, dar nu se limitează la atât (similar exemplului Greciei, însă fără sprijinul Uniunii Europene).

Prin urmare, afirmaţia Guvernatorului a rămas misterioasă, iar opinia publică a perceput-o, în cel mai inofensiv caz, drept o exagerare.

Dacă, însă, îl mai credităm, încă o dată, pe Isărescu, atunci afirmaţia lui poate să sugereze că legea dării în plată şubrezeşte principiile sistemului bancar şi mai departe, chiar temeiurile organizării sociale de acum.

În această ipoteză, Guvernatorul se prezintă drept un conservator, intenţionând menţinerea sistemului bancar clasic şi a funcţionării sale în parametrii cu care ne-am obişnuit.

Faptul este de înţeles, da, în fişa de post a Guvernatorului sistemului bancar nu figurează obligaţia să fie un revoluţionar, ci, dimpotrivă, stabilitatea este cuvântul-cheie, stabilitatea sistemului bancar, stabilitatea indicatorilor, ca bază pentru predictibilitate în toate domeniile de activitate, între care prioritară este dezvoltarea economică.

Din această perspectivă, conservatorismul Guvernatorului Mugur Isărescu ţine de obligaţiile funcţiei, iar avertismentul său este cutremurător.

Dar...

Din păcate...

Numai că...

Ipoteza că, în avertismentul său, Mugur Isărescu s-ar fi referit, de fapt, la necesitatea conservării sistemului bancar tradiţional şi la faptul că legea dării în plată o periclitează, este contrazisă de faptul că nu doar a tolerat adoptarea legii confiscării depozitelor bancare, în cazul pericolului de faliment a vreunei bănci - deja faimoasa lege a bail-in -, ci a militat pentru adoptarea ei.

Ori, legea bail-in surpă concepţia tradiţională despre statutul băncii şi a sistemului bancar.

Dacă ar fi fost îngrijorat să conserve sistemul tradiţional, atunci Mugur Isărescu ar fi trebuit ca, mai întâi, să se fi împotrivit, cu îndârjire, adoptării legii bail-in, în numele interesului general - atât al băncilor, cât şi al clientelei bancare.

Nefăcând-o, împotrivirea de acum la legea dării în plată sugerează că este avocatul băncilor, contra clientelei.

Aceasta este o poziţie în care nu trebuia să ajungă, pentru că îl coboară de pe soclul ridicat cu trudă, de-a lungul unui sfert de secol, pe care deja trona, ca statuie în viaţă.

Guvernatorul nostru era o legendă, iar acum se stropşeşte la Radu Soviani.

Al treilea şi cel mai important segment de pierdere a credibilităţii este atitudinea băncilor

Legea dării în plată ar fi trebuit să nu-i treacă nimănui prin minte că ar putea fi necesară.

La primele procese iniţiate de clientelă contra clauzelor abuzive, patronatul bancar şi/sau asociaţia de breaslă ar fi trebuit să convoace reuniuni de urgenţă şi să-şi lămurească membrii că astfel de procese dăunează grav industriei bancare şi că se impun măsuri imediate, pentru reexaminarea contractelor şi îndepărtarea clauzelor disputate în instanţă.

În loc să facă asta, sistemul bancar a adoptat o atitudine insolentă şi a acceptat să se lupte în instanţele judecătoreşti, fără nici o grijă că, în cazul pierderii vreunui proces, şi-ar crea imagine de tâlhar.

Şi băncile au pierdut şi nu un singur proces.

Ba, mai mult, sistemul bancar s-a solidarizat împotriva lui Gheorghe Piperea, avocatul care a iniţiat procesele colective pe clauzele abuzive şi l-a declarat, informal, "persona non grata", refuzându-i orice dialog, ferindu-se să apară în ocaziile publice unde ar fi existat "pericolul" de controversă cu el, în loc să-l caute şi să construiască, împreună, soluţiile.

Greşeală de atitudine impardonabilă, iritându-şi clientela.

La momentul la care francul elveţian a explodat, bancherii ar fi trebuit să-şi arate îngrijorarea faţă de datornicii care era previzibil că au fost împinşi în situaţii imposibile.

Din nou, patronatul bancar şi/sau asociaţia de breaslă ar fi trebuit să se reunească în şedinţe de lucru, unde bancherii înşişi ar fi trebuit să configureze soluţii, iar nu să aştepte rezolvarea prin nefericite iniţiative parlamentare repetate.

Aşa ar fi fost raţional pentru industria bancară, în interesul ei, căci controlând configurarea soluţiilor, le-ar fi putut menţine între hotarele propriei funcţionalităţi, bancherii adiţionând şi calitatea de "avocaţi ai clientelei", iar nu să se afişeze în public ca împotrivindu-se egoist soluţionării, cu îndărătnicie.

Dar, în loc de asta, bancherii şi-au tratat clientela cu dispreţ, astfel că presa subordonată sistemului bancar i-a împroşcat cu invective, făcându-i "proşti", "lipsiţi de educaţie", "lacomi", ba chiar, o înaltă figură bancară a menţionat că datornicii faliţi din Roma antică erau tăiaţi în bucăţi şi împărţiţi creditorilor.

Greşeală de atitudine, oribilă.

În faţa pericolului adoptării legii dării în plată, patronatul bancar plăteşte să fie publicată o reclamă, în care susţine mincinos că "există legea insolvenţei persoanelor fizice" (deşi nu-i în vigoare) şi că ea îl poate ajuta pe cel aflat în necaz.

Ce fel de atitudine este asta?!

Incalificabilă.

Greşeală după greşeală.

Ce cred că ar trebui să facă băncile

Credibilitatea este o mai mare pierdere, decât eventuala adoptare a legii dării în plată.

Pierderea credibilităţii sistemului bancar are, într-adevăr, consecinţe tulburătoare.

Că băncile funcţionează într-un regim de încredere publică este, deja, o platitudine.

În schimb, că pierderea credibilităţii sistemului nostru bancar ne poate zăpăci cu totul rosturile merită menţionat, chiar dacă e la mintea cocoşului.

Ideea consultantului de strategie BNR, Adrian Vasilescu, că sistemul bancar ar trebui să se "umanizeze" nu e rea, dar ea trebuie detaliată - bancherii trebuie să-şi reconstruiască relaţiile cu clientela, pe care, contrar celor afirmate de Guvernatorul BNR Mugur Isărescu (eroare regretabilă), trebuie să o considere parteneră, iar nu doar din vorbe, ci pe bani.

Înţeleg că funcţionăm într-un anumit sistem bancar, bazat pe o anumită concepţie, dar un ochi aţintit asupra altor tipuri de sisteme, bazate pe altfel de concepţii, unde este practicat, de pildă, creditul fără dobândă, nu ar fi inutil.

Poate că sistemul alternativ, contemporan, de împărţire a riscurilor creditării (iar nu doar a poverii, în cazurile nefericite), dispune de sugestii pentru recuperarea încrederii în sistemul bancar.

Poate că parteneriatul explicit din sistemele alternative sugerează idei bune.

Situaţia ceţoasă internaţională în privinţa viabilităţii acestui model de sistem bancar pe care şi noi îl aplicăm şi caracterul discutabil al modelului dezvoltării economice pe credit cu dobândă, mă fac să nu resping ideile alternative.

Este oportună o astfel de evaluare acum, cu sau fără adoptarea legii dării în plată.

În orice caz.