"Bye Bye Belgium" sau despre responsabilitate

Acum un an, pe 13 decembrie 2006, televiziunea publică belgiană de expresie francofonă RTBF difuza, în premieră, un documentar ce părea atunci o simplă ficţiune: "Bye Bye Belgim". Filmul, realizat după toate canoanele canalelor de ştiri, simula transmiterea live a secesiunii Flandrei. Astăzi, scindarea Belgiei e mai mult decât o curiozitate. Să fie jurnalistul Philippe Dutilleul, co-autor al acestui film, unul din responsabilii crizei politice actuale? În fond, până unde poate merge libertatea presei? Se poate spune orice, cu orice consecinţe sau e necesară şi asumarea răspunderii, atât din perspectivă etică, cât şi profesională? Scandalul caricaturilor publicate pe 30 septembrie 2005 de cotidianul danez Jyllands-Posten punea aceeaşi problemă. Ca şi jurnaliştii de la RTBF, acum un an, care se "jucau" de-a secesionismul flamand fără să evalueze implicaţiile difuzării unui "simplu" film, nici responsabilii de la Jyllands-Posten nu se aşteptau la o reacţie atât de violentă a lumii musulmane.

Ce poate şi cât poate spune un jurnalist despre o situaţie sensibilă? Libertatea cuvântului - atât de importantă într-o vreme când scrierea era mai degrabă o excepţie, iar parlamentele abia se năşteau ca ins­tituţii politice - s-a transformat în libertate de exprimare. Forma în care se realizează aceasta e din ce în ce mai penetrantă, iar impactul său poate fi devastator. Aşa că, de la vechea libertate de a vorbi în faţa unei săli de câteva sute de ascultători, neîngrădit şi critic în raport cu guvernul, la exprimarea după bunul plac în faţa a zeci de milioane de oameni, distanţa e imensă. Unei libertăţi aproape absolute ar trebui să îi corespundă o responsabilitate echivalentă.

În Belgia, nu Philippe Dutilleul a inventat conflictul cultural, economic şi politic dintre flamanzi şi valoni. Nu Dutilleul a alungat, în 1968, studenţii şi profesorii francofoni de la Universitatea Catolică din Louvain (Leuven în flamandă), pentru care s-a construit o universitate nouă la Louvain -la-Neuve. Aşa cum nu caricaturile daneze sunt sursa fundamentalismului islamic. Jurnaliştii nu au urmărit să provoace confruntări, ci să atragă atenţia asupra unei stări de spirit. Dar, deşi responsabili, au fost depăşiţi de o realitate care nu se poate circumscrie unui model. Politicienii, însă, sunt cei ce au profitat de context. În Danemarca, tensiunile comunitare şi xenofobia constituiau deja un fapt. La momentul în care scandalul caricaturilor daneze izbucnea, Partidul Poporului, de extremă dreaptă, avea deja un grup parlamentar de 13% şi propusese o serie de legi considerate cele mai restrictive în materie de imigraţie din toată Europa. Condiţiile pentru o confruntare existau, iar faptul că imamii radicali danezi - tot politicieni şi ei - au preferat să atace tocmai un cotidian liberal, nu e lipsit de importanţă. Căci dacă uneşte ceva extremismele e tocmai ostilitatea faţă de libertate. La fel şi în Belgia. Yves Leterme, liderul creştin-democraţilor flamanzi, era deja ministru-preşedinte al regiunii Flandra încă din 2004. Iar relaţia sa încordată cu presa, mai ales cu cea francofonă, e proverbială. Nu cu multă vreme în urmă, Leterme compara acelaşi RTBF cu radio-televiziunea rwandeză RTLM (Radio-televiziunea liberă a celor 1000 de coline), acuzată de a fi incitat la genocidul din 1993. În acelaşi context, liderul flamand învinuia presa francofonă că ar "caricaturiza" iniţiativele flamande. Nici politicienii francofoni nu se lasă mai prejos. Ca şi în România, unde cursa violenţei verbale nu se mai încheie, şi pentru unii dintre politicienii valoni criza prelungită e un bun prilej de afirmare. Şi astfel spirala nu se mai sfârşeşte, iar tensiunea creşte.

Între timp, steagurile belgiene nu au încetat să fie arborate pe clădirile bruxelleze. Acum, înainte de sărbătorile de iarnă, ele sunt înconjurate de Moşi Crăciuni care urcă cu tolba cu cadouri spre coşurile caselor. Poate că între darurile oferite cu generozitate în aceas­tă perioadă va fi şi ceva mai multă responsabilitate politică. Căci nu presa a dat dovadă de iresponsabilitate, ci politicienii care, uitând pentru ce sunt aleşi, au ales soluţia confruntării.