Camere şi partide

Acum ceva vreme eram cu un amic în oraş, să luăm masa de prânz. Am intrat la un local din acelea standardizate, unde omul a comandat un fel de pizza numită "Super-Supremă". Las deoparte caracterul discutabil al denumirii. Problema era reţeta, un amestec barbar de ingrediente. Brânză, legume de tot felul, ciuperci, carne tocată, şuncă, salam, carne de pui, plus câteva substanţe incerte.

Nu trebuie să ai gusturi foarte educate pentru a realiza că acest compozit nu are în comun cu pizza decât denumirea. O pizza adevărată, italiană, este foarte simplă. Un blat subţire (puţin făinos), suc de roşii, un pic de mozarella şi câteva fărâmituri de busuioc. Dacă ţii neapărat, poţi adăuga un ingredient, maxim două. Orice este în plus bastardizează formula.

Să reţinem ideea în vreme ce trecem la un subiect în aparenţă complet diferit. Bicameralism şi pluripartidism.

Unii cititori deja vor obiecta. "Sunt aici două subiecte, la o numărătoare simplă". Hm... Nu prea. Haideţi să explicăm.

Democraţiile moderne s-au trezit, în secolul XX, cu două proceduri de echilibrare a puterilor. Prima este existenţa a mai multe Camere (de regulă două, aşa încât am să vobesc de acum înainte doar despre bicameralism). A doua este existenţa a mai multe partide politice care se află în competiţie electorală.

Prima procedură, divizarea Legis-lativului în două Camere, este şi cea mai veche. Originile sale sunt aristocratice. Camera superioară reprezenta nobilimea, mare sau mică, în funcţie de situaţie. În secolul al XIX-lea, bicameralismul şi-a asumat chiar şi o misiune reacţionară, în măsura în care o Cameră superioară cu senatori de drept sau numiţi de un monarh se putea opune unui eventual exces de autoritate al unei Camere inferoare aleasă pe baza sufragiului popular.

Peste această structură instutuţională s-a format, încet, sistemul de partide politice. Aceasta este acum formula care caracterizează regimul pe care îl numim, prescurtat, "democraţie". Sistemul de partide este rezultatul unei evoluţii lente, a culturii politice a unei ţări. La formarea sa au contribuit şi legislaţia electorală, evoluţiile internaţionale etc. La jumătatea secolului XX, democraţiile moderne au început să fie descrise şi legitimate mai ales din perspectiva existenţei pluripartidismului.

Pentru a vizualiza această evoluţie să ne imaginăm situaţia în care gheţarii au crescut şi au coborât, în epoca glaciară, deasupra unor forme de relief. Presiunea lor enormă a modelat întregul peisaj din unele zone, lăsând în urmă formaţiuni specifice.

Ceva asemănător s-a petrecut odată cu consolidarea sistemului de partide. Unele dintre formulele politice precedente fie au fost modelate decisiv, fie au fost obliterate. Bicameralis-mul, cu deosebire.

În unele cazuri, rezultatul a fost împingerea Camerei superioare într-un rol aparte, adesea marginal. Acesta este bicameralismul asimetric pe care îl descoperim într-o serie de regimuri politice contemporane. Uneori Camera superioară este legată strict de federalism, pierzându-şi aproape orice fel alte de atribuţii.

În alte cazuri, bicameralismul a dispărut cu totul. Acesta este sensul mişcării spre unicameralism care s-a petrecut în unele state precum cele scandinave.

Istoria de mai sus, relatată, evident, într-o manieră foarte simplificată, o putem descifra, spre exemplu, în evoluţiile sistemului american. În intenţia întemeietorilor republicii americane, nu bipartidismul, ci bicameralismul era formula majoră de control şi de echilibru a sistemului constituţional. Încet-încet, însă, apariţia şi consolidarea sistemului de partide a dus la transformarea sistemului bicameral. Amendamentul al XVII-lea, din 1913, care consacra alegerea directă a senatorilor, este o parte a acestui proces. La originea sa, bicameralismul american avea un Senat cu senatori numiţi de legislativele statelor. Presiunea sufragiului popular şi influenţa cres-cută a partidelor politice au făcut ca schema din 1787 să fie modificată substanţial.

Prin urmare, fie una, fie alta. Fie avem bicameralism asimetric sau chiar unicameralism, caz în care trebuie să reformăm sistemul de partide pentru a-l face perfomant. Aceasta este, de altfel, tendinţa ultimelor decenii în democraţiile avansate. Ori păstrăm un bicameralism simetric, robust, dar atunci ce facem cu sistemul de partide? Revenim la un sistem de reglaj anterior? Teoretic este posibil, dar cine are un plan clar în acest sens?

Desigur, mai rămâne şi a treia posibilitate, mai degrabă ilogică. Să păs-trăm un bicameralism robust, dur, chiar în condiţiile existenţei unui sistem închis şi restrâns de partide aflate în relaţii de competiţie, dacă nu chiar antagonice. Formula "Super-Supremă", cu instanţe de control şi de para-control. Aceasta este genul de reţetă imaginată de o clasă politică lipsită de educaţie, în 1991, atunci când au adăugat toate "topping"-urile posibile pe blatul politicii româneşti. Iar genul acesta de dietă a dus la efecte prezivibile.