Cartea anului 2012

Îmi amintesc că era o vreme în care ziarele şi revistele publicau asememea clasamente, iar publicul chiar era atent. Acum, mai puţin. Însă asta nu mă împiedică să speculez. Sigur, plecat fiind din ţară, eu nu am acces la tot ce publică editurile din România. Încă nu am citit, spre exemplu, "Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste", a lui Andrei Pleşu, care a fost deja, din câte înţeleg, declarată cartea anului de către Uniunea Scriitorilor. Nu am citit nici cartea lui Lucia Boia, "De ce este România altfel?". Îmi recunosc limitele. Aşa încât voi spune doar atât: pentru mine, cartea anului 2012 a fost "Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete", a lui Vladimir Tismăneanu.

Motivul este simplu: cartea lui Tismăneanu este mai mult decât o biografie a elitei din cartierul Primăverii. Este o lucrare ce ne pune în faţa unei întrebări fundamentale pentru relaţia dintre Cetăţean şi Stat - Poate exista un regim legitim în condiţiile în care cetăţenii nu ştiu cine sunt cei care îi guvernează?

Regimul comunist a fost analizat, de specialişti, ca un "sistem". Au fost scrise nenumărate lucrări despre "ideologia" regimurilor totalitare. Acestea au fost tratate şi în manieră comparată. Una dintre cele mai noi lucrări de acest gen, cu recenzii excelente, a fost publicată în Septembrie 2012, tot de profesorul Tismăneanu - "The Devil in His­tory. Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012).

Însă "Lumea secretă a nomenclaturii" este altceva. Dar mai întâi să vă spun o mică istorie. Cred că eram prin clasa a XI-a când am ajuns, la un moment dat, prin marginea cartierului Primăverii. Eram elev la liceul "C.A. Rosetti", din cartierul Floreasca, destul de aproape. Cum şi şcoala generală am făcut-o tot la "Rosetti", văzusem cum, de-a lungul anilor, Ceauşescu îşi extinsese, gradual, "zona interzisă" din jurul locuinţei sale. În primii ani de şcoa­lă mai era posibil să te plimbi pe malul lacului până aproape de sala Floreasca. Apoi au apărut nişte soldaţi (sau miliţieni, nu mai sunt sigur), pitiţi printre tufişuri. Apoi un gard. Mai târziu, a fost desfiinţată linia tramvaiului 5. După aceasta, interzisă circulaţia autobuzelor pe drumul de lângă patinoar. Până când, în anii '80, întregul cartier părea să fie izolat de restul oraşului.

Într-o zi, aşadar, mânat de curiozitate, dau să intru pe Bulevardul Primăverii, din Aviatorilor. Îndată calea îmi este tăiată de un miliţian care mă întreabă ce caut aici. "Mă duc la şcoală, învăţ la Rosetti" - îi explic eu. "Ai mai trecut pe strada asta?" - mă descoase în continuare. "Nu, însă e mai scurt pe aici" - răspund eu. "E des­tul de scurt şi pe acolo!" - îmi face el semn, arătând pe unde să ocolesc zona.

Probabil că experienţa mea a fost comună. Mulţi dintre noi nu aveam nici cea mai mică idee despre unde şi cum trăia "clasa conducătoare". Şi nici nu aveam cum să ştim, accesul era blocat. La propriu. Este un merit al cărţii acela că ne permite să trecem dincolo de miliţian, în lumea celor care i-au condus pe ro­mâni până în 1989 şi - unii dintre aceştia - chiar şi după 1989. Şi să îi înţelegem natura şi resorturile.

Nomenclatura comunistă, ne arată Tismăneanu, a fost "o societate cvasi-secretă, cu riturile, codurile, nostalgiile şi, nu mai puţin important, privilegiile sale".

Vorbim adesea despre faptul că ruptura cu trecutul comunist nu a fost completă în România. Identitatea elitei comuniste este, pentru mulţi dintre noi, întunecată. Nu ştim cine au fost, nu ştim ce au sperat, nu ştim cum au trăit, ori cum s-au adaptat la "meandrele concretului".

Între rândurile lui Tismăneanu, după aproape trei decenii, am găsit răspunsuri. Am descoperit cine era generalul de Securitate care îşi avea bârlogul într-o vilă de lângă sala Floreasca pe lângă care am trecut, copil fiind, de nenumărate ori. Am aflat cine era Eugen Flores­cu-"Tractoristul". Am realizat ce rol a avut Iosif Chişinevschi în consolidarea dictaturii. M-am lămurit ce a făcut C. Ionescu-Gulian pentru decapitarea filozofiei româneşti, după 1948. Loading... Paginile dedicate lui Nicu Ceauşescu sunt pe cât de interesante, pe atât de stupefiante. Să citeşti că o parte dintre liderii Biroului Politic îşi imaginau, în 1989, că o soluţie ar fi înlocuirea lui Nicolae cu fiul său... Este limpede că nomenclatura comunistă era, în acel moment, desprinsă de realitate şi lipsită de orice criterii morale.

Închei cu o observaţie. Toate cele trei cărţi menţionate (Tismăneanu, Pleşu, Boia) au fost publicate de editura Humanitas. Pe lângă acestea, aş mai semnala, tot la Humanitas, o serie de mici volume introductive în filozofie. Acela despre Kant al profesorului Flonta este excelent (încă nu am început volumele profesorilor Liiceanu, despre Heidegger, şi Baumgarten despre Aristotel).

"Misterul telegramei de la Stock­holm din 23 August 1944" este o altă carte-eveniment, datorată lui Neagu Djuvara. Humanitas merită, de aceea, cred, titlul de "editura anului 2012".