Cât mai costă să demolezi o democraţie

Fie vorba între noi, nu este chiar atît de ieftin. Poate să pară, dar nu e. Sigur, cineva iscoditor din cale-afară ar putea să întrebe: da, de ce s-o strici? Răspunsul, oarecum banal, are totuşi o noimă. Unu, pentru că se poate! Democraţiile, oricît de bine întocmite, de rodate şi de stabile în timp, pot fi totuşi debilitate, blocate, puse pe butuci, temporar sau definitiv. La limită, pot fi aruncate cu totul la fiare vechi, de azi pe mîine. Trebuie doar să convingi lumea că nu mai face faţă cerinţelor. Sunt depăşite. Iar acest lucru este destul de lesne de realizat în vremuri tulburi, de criză, mai ales de criză economică şi socială. Atunci prinde uşor ideea că "e nevoie de altceva". Aşa o cere timpul, aşa o cere istoria!! Exemple există din belşug. Marile democraţii europene s-au exersat cu osîrdie în anii 30 ai secolului al XX-lea în această direcţie, dînd naştere diferitelor forme de guvernare autoritaristă, de la "fascismele-democratice", la dictaturile pure. Doi, pentru că rezultatul abandonării democraţiei aduce unora beneficii. Puţini dar bine plasaţi să acapareze, să controleze şi să distribuie, după bunul plac şi în folos propriu, putere, bani, resurse sociale, oportunităţi. Va să zică, pentru că "se poate" şi "face"! Operaţiunea aceasta, care se derulează de cîteva decenii în spaţiul politic occidental, îşi are prototipul în domeniul economic. Al economiei "de descompunere". Foarte la modă începînd cu anii 90 ai secolului trecut. Bungheşti o afacere care nu prea merge, ori dacă merge îi bagi cumva beţe în roate pînă patinează şi intră în criză. După care, o cumperi en gros la preţ de vechitură eşuată şi o vinzi apoi pe bucăţi, cu preţuri binişor umflate, pe o altă piaţă, cea a "înlocuitorilor" şi a "pieselor de schimb". Afacerea dezmembrărilor şi a comerţului cu piese recuperate, atît de activă şi de atractivă pînă în ziua de azi în lumea auto sau a calculatoarelor pentru "utilizatorii mici", spre exemplu. Reţeta a fost aplicată cu succes nu doar "pieselor mici", ci unor ţări întregi! Istoria economică a estului european în primele două decenii după "ieşirea din lagăr" stă mărturie mai mult decît convingătoare. Să lăsăm, însă, istoria şi economia şi să venim la oaia noastră, democraţia. În mod surprinzător pentru unii, incredibil şi de neconceput pentru alţii, operaţiunea de dezmembrare a democraţiei a avansat agresiv nu oriunde, ci în chiar fieful american. Încet, încet, imediat după căderea zidului Berlinului şi reorganizarea Europei, după dezmembrarea URSS (o altă operaţiune care a respectat reţeta standard a dezmembrării de succes!) politica americană a fost cuprinsă de febră. Mai întîi un puseu masiv de "iluzii de mărire" ("SUA singura superputere a lumii!), apă chioară cu care "ulii republicani" ai momentului s-au îmbătat nu doar pe ei înşişi, ci întreaga suflare republicană, ba chiar mai larg, o bună parte a electoratului dincoace şi dincolo de barierele de partid. Cu un pic de minte-n traistă, chiar dacă ar fi fost aşa, tot nu trebuia spus vreodată! Nu de alta, dar nu faci altceva decît să dai apă la moară "politicilor de reconchistă", al căror superb şi sublim exemplar este astăzi unul de-i zice Putin. În raport cu orizonturile noului destin "de hiperputere", cerinţele şi temele democraţiei au căpătat dimensiuni aproape pipernicite. Iar, după episodul atacului de la 11 septembrie, un atac nu asupra construcţiilor civile, nu asupra economiei sau a vieţii de zi cu zi, nici măcar a securităţii interne a Statelor Unite, ci asupra statului de supremaţie absolută asumat oficial de politica americană, încă din mandatul lui G. H. W. Bush (tatăl), democraţia a fost, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, pusă între paranteze de cerinţele "războiului împotriva terorismului". Mai întîi au fost asaltate şi ciuntite cu succes drepturile civile. "În compensare" au primit drepturi discreţionare diferite instituţii menite să asigure "supravegherea totală a cetăţeanului liber". Şi, cam tot de atunci, a început să dospească şi tema "pericolelor" create din interior de diferite aripi şi poziţionări politice. Pînă s-a ajuns acolo unde suntem astăzi, cînd Trump şi-a făcut o platformă electorală beton din promisiunea de a elimina "inamicul intern" cu orice preţ şi cu orice mijloace, afirmînd cu gura plină şi fără urmă de ezitare că Statele Unite sunt o ţară aflată sub ocupaţie!! Trump este noul El Cid! Eliberatorul! Votaţi Trump! Şi, zeci de milioane de cetăţeni americani abia aşteaptă să îl voteze!! Trump şi echipa sa de campanie au lucrat neobosit, obsesiv aş spune, încă de la predarea ştafetei la Casa Albă, acum patru ani, pentru debilitarea mecanismelor democratice electorale, pentru prăbuşirea încrederii populaţiei în aceste mecanisme, pentru instaurarea altor reguli care să permită controlul asupra rezultatelor alegerilor în forme discreţionare. Şi uite aşa, am ajuns la bomboana de pe colivă. America lui Trump a inventat şi "democraţia cu voturi cumpărate". Cînd are cineva la dispoziţie o avere care creşte cu cîteva zeci de miliarde într-o săptămînă, este uşor de înţeles de ce organizarea "loteriei voturilor pentru Trump" poate să scoată cîte un loz cîştigător de un milion de dolari, în fiecare zi. "Geniul politic" al lui Elon Musk a făcut asta! Prea mult de stricat nu a mai rămas, dar costurile demolării încă sunt ridicate. Problema este însă alta. Aceste costuri vor fi plătite nu doar de americani, ci de toţi amărăştenii spaţiului politic al "democraţiilor istorice", unde nu vor întîrzia să apară sosiile lui Trump şi ale urmaşilor săi, gata să pună pe butuci resturile "vechilor" democraţii deja şchioape, strîmbe şi ajunse la capătul puterilor. Îmi pare rău să vă spun dar, pe această stradă a istoriei, viitorul nu sună deloc bine. Mai avem o speranţă, totuşi, aceea că nu este chiar singura sau ultima stradă. Oricum, speranţa moare ultima! Pacientul însă moare înainte!