Ce alegem: oameni sau baricade?

Se apropie scadenţa electorală. Am intrat în perioada în care omul cu votul în mînă începe să se gîndească ceva mai serios ce va face cu el, atunci, în ziua în care va trebui să-l pună în urnă. Multă vreme, lumea, chiar şi cea a "specialiştilor" în analize electorale, a crezut cu tărie că singura linie de demarcaţie care contează este aceea dintre "Dreapta" şi "Stînga". Şi nu doar la noi. Sub diferite etichete, cu istorii diferite, cu denumiri şi chiar poziţionări ideologice sensibil diferite, tabloul politic al ţărilor din occidentul Europei, ca şi din America, marchează hotărît această polaritate. În America alegerilor din acest an, la care vom mai face referire, şi nu doar datorită coincidenţei de calendar, etichetele funcţionează ca adevărate capete de acuzare, aruncate cu furie în obrazul opozantului.

Astăzi, vă propun să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă, cea a alegerii între "persoane-personaje-actori" şi "baricade". Persoane, personaje, actori se referă la cei ce ţin afişul alegerilor, la propriu! Cei a căror "mutră" o vedeţi pe toate gardurile, stîlpii, panourile de afişaj şi mai ales pe ecranele media. Primadonele! Pe ei îi alegem? Răspunsul este, poate, deconcertant. Cazurile în care prevalează personalitatea reală a candidatului, trăsăturile şi mesajul rolului în care a intrat pentru a se prezenta alegătorilor sau calităţile actorului pus să joace un astfel de rol sunt relativ rare. Cu toate acestea, mitul "candidatului ideal" cel ce arată bine, vorbeşte bine, livrează credibil, convingător, mesajul care i-a fost încredinţat dă bine pe sticlă, are lipici la public şi mulţimi, este încă bine înrădăcinat în cultura politică, în mentalităţile cu care operează atît alegătorii, cît şi "regizorii" electorali. Toată lumea caută, cel puţin o vreme, omul capabil să fie sau să devină în timp scurt "candidatul ideal". Şi mă refer nu la capacităţile şi expertiza lui politică, ci la cele care ţin de cum arată şi cum îşi joacă rolul. Dacă vă uitaţi cu atenţie, mai peste tot locul, s-a umplut lumea de actori de meserie recrutaţi pentru a deveni "politicieni" de vîrf. Reagan, Schwarzenegger, iar mai recent Zelenskyy sunt cele mai cunoscute exemple de succes, dar nici pe departe singurele. Cu puţin efort de memorie, o să descoperiţi că şi la noi s-a săpat în căutarea de actori, cîntăreţi şi alţi profesionişti ai spectacolului cu o doză însemnată de lipici la publicul larg care să fie propulsaţi electoral spre vîrful piramidei. Fără succes, Mircea Diaconu şi Florin Călinescu sunt cele mai susţinut încercate variante, dar nu singurele. Adevărul cu care nu se poate nimeni lupta este acela că oricît de atractiv ar fi personajul, actorul, saltimbancul, singur nu poate trage carul electoral pînă în vîrful piramidei. Prima condiţie necesară a succesului, dar nu suficientă, este aceea ca personajul să aibă mesaj şi să îl livreze credibil. Aici, secretul artei a fost de mult descoperit şi folosit cu succes, cel puţin de la Goebels încoace: să spui fiecăruia ceea ce vrea să audă şi să-i livrezi motivele cele mai puternice şi cele mai credibile de spaimă, pentru ceea ce s-ar putea întîmpla dacă nu alege candidatul pe care i l-am pus sub nas. Spaima, frica, adevărata monedă grea a oricărui "tîrg electoral"! Şi, mai general, a oricărei strategii de manipulare cu şanse mari de succes.

Aici este momentul saltului mortal: baricada politică a candidatului. Dacă actorul, mesajul şi baricada fac corp comun, se potenţează reciproc şi acţionează coodonat, în aceaşi direcţie, succesul cu greu mai poate scăpa candidatului ce le stăpîneşte. Chiar dacă această joncţiune nu are loc, baricada în sine, alinierea politică, ideologia, poziţionarea istorică etc. sunt criterii care pot determina de sine stătător nu doar intenţia de vot, ci votul propriuzis. În România post-decembristă, această propoziţie cu aspiraţie de regulă tare a fost verificată nu de puţine ori şi de mai toate partidele. Sunt oameni, alegători, pentru care baricada PSD, spre exemplu, este singurul criteriu de alegere. Nu contează cine este personajul care ţine steagul sus pe ea, la un moment dat sau altul, nu contează prea mult nici ce spune. Dacă e PSD, atunci are votul asigurat. Sau, pentru alţii, PNL. Sau, aşa cum a fost o vreme, PD, CDR sau PNŢ-cd. Alegătorul tinde să se identifice cu o "cauză", poziţie, aspiraţie pe care un partid sau altul pare să o întruchipeze. Prin votul său, alegătorul vrea să susţină acea cauză, indiferent cine o reprezintă ca personaj electoral. Alegerea prin "mecanismul baricadei" este cea care asigură, la noi, inerţia electorală relativ mare şi, pe termen lung, "zestrea din plecare" a unor partide, cum este cazul PSD şi PNL. Iar asta, aproape independent de perfomanţa lor electorală sau mai general, politică, de la guvernare sau din opoziţie.

Din perspectiva acestei diferenţieri, personaj-baricadă, alegerile din America şi cele de la noi pot fi citite într-o cheie nouă. În America, ofensiva democraţilor are ca scop să decredibilizeze, dacă s-ar putea total, pesonajul Trump şi ceea ce el întruchipează. Voit sau nu. Pentru Trump şi echipa republicană, bătălia este să decredibilizeze baricada democraţilor, ceea ce politica şi ideologiile promovate de ei prefigurează ca ameniţări letale pentru societatea americană. După cum se vede o confruntare "asimetrică". Demn de observat este faptul că ţinta cu adevărat vitală este vizată de candidatul republican, în timp ce ţinta democraţilor, "Trump", oricît de vulnerabilă şi oricît de grav ar fi lovită, nu promite, neapărat, succesul electoral. Un pariu la care democraţii îşi joacă o şansă istorică, dar nu cu cea mai penetrantă dintre strategiile de atac. La noi, de îndată ce te uiţi la personajele aruncate pe scena alegerilor prezidenţiale, înţelegi că ele nu au cum să mişte voturi, nici măcar între buzunarele de la haina aceluiaşi alegător. Darămite dintr-o tabără politică în alta. Rezultă simplu că alegerile de la noi sunt simetrice şi anume de tip baricadă contra baricadă. Nici măcar mesajul nu mai contează cine ştie ce. Rezultatele finale vor fi aliniate în "marja de siguranţă" a zestrei preelectorale. Asta, dacă cineva nu îşi bate singur cuie în talpă, cum pare să fie cazul. La PNL, cu punerea lui Iohannis în vîrful listei de la senat, ceea ce ar putea să le prăbuşească scorul de start cu 3-5 procente, ori mai rău. Suficient ca să îi arunce în afara jocurilor guvernării pentru următorii patru ani. La PSD, pironul din talpă ar putea să fie "jocurile foamei" pe care le-au organizat avînd în rolurile principale pensionarii, cea mai loială şi semnificativă legiune de alegători pesedişti. Consecinţa posibilă: un gol de vreo 10-15 la sută în bugetul electoral, ceea ce i-ar trage în jos şi din "regi ai jocului" ar putea deveni doar "sforari principali" pentru organizarea viitoarei guvernări. Nu neapărat cîştigători.