Ce culoare are Marea Neagră

Apa mării are culoarea pe care o vede fiecare, atunci cînd îşi dă întîlnire cu ea. Culoarea politică a Mării Negre, în schimb, este dată de ceea ce se întîmplă cu ţările de la ţărmul ei.

Din această perspectivă, culoarea Mării Negre se schimbă tot mai vizibil. Cea mai importantă alterare a nuanţelor tradiţionale are loc în Turcia. După recentele alegeri generale anticipate, culoarea în partea turcă a malului Euxin este "verde-islam", cu tot mai slab perceptibile nuanţe de euro-albastru. Blocat de intervenţia politică a Armatei, în intenţia de a-l impune ca Preşedinte pe ministrul de externe Abdullah Gul, partidul Premierului Erdogan, Justiţie şi Dezvoltare, a dizolvat fără să clipească parlamentul şi a declarat alegeri anticipate. Pe care le-a şi cîştigat, de altfel, asigurîndu-şi majoritatea, chiar dacă nu absolută. Lectura politică a acestei victorii şi interpretarea semnificaţiilor sunt departe de a realiza, însă, un consens. Observatorii europeni seduşi, cînd este vorba de explicaţii, de formula clasică americană - "It"s the economy, dummy!" - tind să considere votul ca o consecinţă a rezultatelor foarte bune pe care guvernul Erdogan le-a reuşit în plan economic. Aşa numita "revoluţie tăcută", a partidului islamist, produce efecte structurale, resimţite pozitiv în societate. Creşterea economică anuală de peste 7%, mai mult de 20 de miliarde de dolari investiţii străine directe şi nu mai puţin de 40 de miliarde venituri din turism, estimate pînă în 2013, fac din Turcia una dintre cele mai dinamice economii ale zonei. Efectele pozitive sunt resimţite nu doar în conturile firmelor şi ale oamenilor de afaceri, ci şi de învăţămînt, unde Turcia realizează practic a doua revoluţie a modernizării sale, prin mărimea resurselor alocate şi prin efectul de generalizare a accesului la toate formele de educaţie, pentru populaţia sa de vîrstă şcolară. Internetul, studiile europene, studiile inginereşti, medicale şi economice de cea mai înaltă calitate se propagă cu repeziciune în universităţile vechi şi noi ale Turciei. Astfel, partidul islamist Justiţie şi Dezvoltare îşi lărgeşte considerabil baza de sus­ţinere politică şi electorală, înglobînd resursele unei tot mai largi şi mai dinamice clase de mijloc şi devenind tot mai atrăgător pentru categorii de populaţie pînă acum defavorizate de modelul socio-economic tradiţionalist, atît din rîndurile "marilor averi", cît şi din rîndul milioanelor care trăiesc, încă, la limita sărăciei absolute. Cu o formulă banală, cheia succesului electoral pare să fie aceeaşi dintotdeauna: pentru categorii foarte diferite de cetăţeni şi pentru motive foarte diferite, partidul premierului Erdogan s-a identificat cu "Speranţa". Una nu doar promisă, ci şi realizată, chiar dacă parţial. Această lectură politică, deşi în acord cu realităţile, ignoră însă complet ghemul de contradicţii care este politica şi bătălia constituţională din Turcia. Efectul politic major, urmărit de revoluţia tăcută a partidului islamist este, în plan politic, redesenarea raporturilor constituţionale dintre puterile statului şi slăbirea, dacă nu eliminarea completă de pe lista marilor decidenţi, a Armatei. Din perspectiva noului val de modernizare, poziţia instituţiei militare, aceea de garant al Constituţiei şi supra-cenzor al deciziilor politice luate de Parlament sau Guvern, este considerată o reminiscenţă contraproductivă şi chiar anti-democratică a modelului de republică moştenit de la Ataturk. Uniunea Europeană a încurajat, fără reţineri şi fără prea multe calcule, acest punct din agenda de modernizare promovată de islamiştii moderaţi, cu care au deschis oficial negocierile de aderare. Poate şi ca un reflex al faptului că, în Turcia, Armata este considerată bastionul cel mai important de influenţă americană în societatea şi politica ţării. Întrebarea care nu poate fi ocolită, însă, este către ce model de societate se îndreaptă Turcia, sub conducerea partidului islamist al domnului Erdogan? Ba, chiar, se pot pune şi întrebări mult mai neliniştitoare. Cine garantează că alunecarea spre islamism a Turciei va fi un proces lipsit de convulsii? Cine garantează că islamizarea şi de-laicizarea republicii turce se va opri la formula "moderată" afişată cu atî­ta ostentaţie azi, dar care ar putea fi înlocuită mai tîrziu cu una radicală? Nimeni, în Europa, nu pare foarte interesat să caute răspuns la aceste incomode întrebări. De partea americană, erorile strategice s-au ţinut lanţ, cel puţin în ultimele trei mandate. Dintr-un partener strategic în sensul deplin al cuvîntului, Statele Unite au transformat Turcia într-o ţară pe cooperarea şi coordonarea căreia nu mai poate conta, nici măcar atunci cînd este vorba de acţiuni de cea mai mare importanţă, cum au fost cele legate de acţiunea militară din Irak. De altfel, Irakul şi problema curdă au devenit subiecte asupra cărora Statele Unite şi Turcia nu mai ascund că au vederi foar­te diferite, ca să nu spunem direct, divergente. Între timp, Rusia a pus bazele unui solid parteneriat cu Turcia, chiar dacă agenda este relativ limitată la întărirea con-dominionului asupra zonei Mării Negre. În sfîrşit, în raport cu politica americană, politica externă a Turciei începe să defineas­că orientări cu totul "neortodoxe" în privinţa unor zone strategice, cum este cea a Orientului Mijlociu. În ciuda presiunilor, Turcia nu pare dispusă să-şi modifice deocamdată politica în privinţa Ciprului, deşi insula şi-a schimbat statutul odată cu integrarea în Uniunea Europeană.

Lovită în moalele capului de căldura locală şi absorbită exclusiv de "dialogul" şi "activităţile" intense dintre Palate, politica românească nu pare capabilă nici să inţeleagă, nici să reacţioneze la ceea ce se întîmplă în zona Mării Negre, unde pretinde, altfel, că are interese majore şi un teren de acţiune predilect.