Ce n-am sărbătorit la 1 Decembrie 2009

Dacă 1 Decembrie semnifică un act de statalitate, cu vocaţie de temelie istorică pentru naţiunea română, atunci cei care au ratat cel mai tare, şi de această dată, sunt chiar "reprezentanţii statalităţii". Suprapunerea campaniei electorale peste ceea ce ar trebui să fie "Sărbătoarea de 1 Decembrie" a şters orice urmă de demnitate, de solemnitate, de închinare către simboluri şi virtuţile lor. Competitorii politici au bifat ziua în agenda manifestărilor publice, doar cu gîndul să marcheze cît mai multe puncte electorale. O simplă dată pe calendarul unui cîmp de bătălie inundat nu de "sîngele eroic", ori luminat de cine ştie ce idealuri, ci năclăit de scursurile vidanjelor care au supt din canalele politicii toate dejecţiile ultimilor cinci ani. De la prefecţi şi primari, şi pînă la "înaltele feţe guvernamentale", nimeni dintre cei prezenţi nu s-a aflat la locurile de adunare cu gîndul la 1 Decembrie 1918, ci pentru sine şi pentru "cauza partidului", a "candidatul nostru la prezidenţiale"!... Să ne Trăiască! Doar un alt motiv, scos din cartea de istorie, pentru a mai justifica o parte din exorbitantele cheltuieli publice în folosul campaniei electoral-prezidenţiale. Pseudo-parăzile militare, ca şi excesul de manifestări bisericoase, frizează ridicolul, dacă ne gîndim la puţinătatea mijloacelor şi precaritatea instituţională a Armatei României, la vremea acestui an 2009, ori la lipsa acută de spiritualitate în care se bălăceşte ritualul religios, tîrnosit pe la toate ocaziile publice, şi unde se potriveşte şi unde nu se potriveşte. În sfîrşit, dacă statalitatea ar fi contat, cît de cît, pentru cei care au ajuns să o întruchipeze astăzi, atunci am fi avut măcar o referinţă decentă la Instituţia Monarhiei, care a fost parte inseparabilă a tuturor evenimentelor premergătoare, a Istoriei Româ-niei care a făcut posibil acel 1 Decembrie 1918.

Dacă sărbătoarea de la 1 Decembrie ar fi marcat dimensiunea politică a evenimentelor, atunci trebuie să constatăm că nimic din ceea ce se întîmplă pe scena noastră politică, astăzi, nu a făcut măcar o reverenţă decentă la momentul istoric 1918. Un timp al solidarităţii, al sudurii între instituţiile cu vocaţie socială şi naţională, de la bresle, la biserică şi de la formaţiuni politice, la obştile săteşti. 1 Decembrie 1918 este, din acest punct de vedere, un act singular în istoria noastră. Cu excepţia unor secvenţe din evenimentele lui Decembrie 1989, nu prea mai găsim, în peste 90 de ani de istorie socială, termeni de comparaţie. Cît despre cum arată scena politică astăzi, comportamentul dominant are ca referenţial doar simţurile fiarelor aţî-ţate de mirosurile aspre ale puterii şi de tentaţia "ciolanului de stat", spart între colţi şi supt pînă la măduvă, de haitele îmbrăcate în straie de partid. Mitologia "uniunii naţionale" este la fel de străină realităţilor politice de astăzi, precum a fost în cea mai mare parte a veacului care s-a scurs de la 1918, încoace.

În sfîrşit, dacă prin 1 Decembrie 1918 s-au stabilit reperele unei identităţi naţionale inconfundabile, atunci "sărbătorile" organizate în acest an, ca şi în alţii, au ignorat total orice referinţă la acest strat de semnificaţii culturale, naţionale şi sociale. "Identitatea românească" ori "Identitatea socială" a românilor, ori "Identitatea naţională" sunt concepte a căror valoare este mai diluată ca niciodată, în aceşti 91 de ani. Nu au niciun reazem, niciun pilon de fundaţie, în realităţile sociale ale anului 2009. În 20 de ani de experienţă politică a libertăţii, în loc să le îmbogăţească prin activitate şi realizări, clasa politică nu a făcut decît să golească de conţinut Instituţiile Democraţiei. Turnate, din capul locului, în textele eclectice şi contradictorii ale prevederilor constituţionale, ele nu mai contează azi nici cît negru sub unghie în faţa furiei devastatoare a politicienilor, pentru care deţinerea puterii este singura raţiune de existenţă în spaţiul public; corupţia şi venalitatea, în schimb, sunt singurele "etichete" cu care suntem identificaţi în spaţiul european. Cultura, ca fundament al identităţii sociale, este supusă unor uriaşe presi-uni dizolvante, sub impactul spectacolului imund super-mediatizat, imbecilizant, în timp ce valorile de vîrf, recunoscute internaţional, se revendică de la alte rădăcini, decît cele "naţionale" sau "româneşti". Cine are îndoieli să se întrebe şi să răspundă la întrebarea, dificilă, desigur: pentru ce Herta Muller, ca şi Eugen Ionescu, de altfel, îşi revendică, fără nicio umbră de ezitare, o identitate non-românească, deşi este evident că întreaga lor operă are rădăcini şi referinţe cît se poate de substanţiale, de profunde, în realitatea românească?!! Cît despre o identitate socială, este aproape imposibil să mai găsim un reper care să o singularizeze. Poate doar gradul quasi-absolut de atomizare, nivelul nevrozei sociale care răvăşeşte comportamentele urbane, ori depresiv-compulsive ale ruralismului degenerativ, la care ne-a dus experienţa socială a ultimului secol să fie elemente de reper identitare. Doar că nimeni nu se revendică şi nici nu s-ar putea revendica de la ele!

Ce n-am sărbătorit, aşadar, la 1 Decembrie 2009, este chiar esenţa lui 1 Decembrie 1918!