Celui care are, i se va mai da!

Acum mai bine de douăzeci de ani, student fiind, umblam prin oraş cu unul dintre colegii mei de facultate, o minte remarcabilă. Discutând noi despre viciile comunismului, am ajuns la o concluzie. Egalitarismul este unul dintre cele mai grave dintre aceste vicii. Aplatizarea veniturilor şi proprietăţii, propusă de comunişti, duce la lipsa competiţiei. Iar lipsa competiţiei duce la sărăcie generalizată.

Până acum, nimic nou. Însă o speculaţie a colegului meu m-a pus pe gânduri. "Îţi imaginezi - m-a întrebat el - ce fel de societate ar fi aceea cu adevărat opusă comunismului?". Într-adevăr - i-am răspuns cu o altă întrebare - ce principiu ar trebui să adoptăm pentru a ne situa la antipodul redistribuţiei predicate de comunişti? "Simplu!" - mi-a spus el. "Celui care are, i se va mai da! Iar de la cel care nu are, se va mai lua!".

Am râs amândoi, ca după o glumă bună. Şi totuşi, expresia prietenului meu m-a urmărit de atunci. Dacă, pe undeva, avea dreptate?

Un sistem de taxe are o raţiune de a fi. O utilitate, dacă doriţi. Care este utilitatea principală a unui sistem de taxe într-o societate liberă?

"Asigurarea funcţionării Statului!" - vor spune mulţi. Da, desigur, dar asta nu explică ceva. Statul poate să îşi asigure şi altfel decât prin impozitare resursele necesare funcţionării, cel puţin la nivel minimal. Statul este principalul proprietar de terenuri, clădiri, acţiuni etc. Toate acestea pot aduce bani, dacă sunt gos-podărite cu atenţie. Este straniu că principalul proprietar are o nevoie atât de insaţiabilă de resurse.

Însă altceva ar trebui să ne atragă atenţia acum. Structura sistemului de taxe. Acestea nu sunt distribuite independent de raţiuni macro-economice. Şi nici nu sunt impuse conform unor criterii amorale ale utilităţii publice. Statele moderne, democratice, nu practică taxarea confiscatorie, dis-creţionară. Ele pretind că există un set de scopuri morale sau economice care explică piramida taxării.

Tradiţional, socialiştii şi populiştii au considerat taxarea ca fiind justificată de un gen sau altul de moralitate politică. De aici şi susţinerea pentru ideea taxării progresive. "De la cel care are, se va lua! Celui care n-are, i se va mai da!".

Confruntaţi cu un asenenea crez politic, liberalii şi conservatorii au răspuns, de regulă, făcând apel la criterii economice. Moderaţia în taxare este esenţială pentru bunul mers al economiei, independent de iluziile moralizatoare pe care le aveansează Stânga.

Observaţi paradoxul? Stânga sus-ţine egalitarismul şi totuşi promovează o fiscalitate care este, în sine, discriminatorie şi inegalitară. Pe de altă parte, Dreapta este sceptică faţă de egalitarism. Cu toate acestea, Dreapta practică egalitarismul în materie de structură a fiscalităţii.

Dincolo de glumă, prietenul meu ştia foarte bine că a pus degetul pe o problemă reală. Cum ar trebui să arate politica fiscală a unei Drepte integrale, radicale?

De aici şi ideea unei taxări regresive, una care să afecteze mai degrabă pe cei de la baza piramidei decât pe aceia de la vârful acesteia.

Pare absurd? Atunci vă anunţ ceva. Deja plătiţi astfel de taxe. Taxele în sumă fixă sunt, prin definiţie, regresive. Să spunem că aveţi de plătit o asemenea taxă în valoare de 25 de RON. Pentru cineva care câştigă 2500 de RON pe lună, aceasta cores-punde cu un procent din valoarea câştigului său. Însă pentru cineva care câştigă de zece ori mai mult, această taxă înseamnă doar o zecime de procent.

Extinderea taxelor şi serviciilor în sumă fixă este o evoluţie în direcţia unei structuri a fiscalităţii compatibilă cu idealul anti-egalitarist. Iar unul dintre avantajele acestei formule este simplitatea. Cota unică este simplă. Taxele şi serviciile cu cost fix sunt însă şi mai simple. Fiecare plăteşte exact la fel, aceeaşi sumă. Nu acelaşi procent. Astfel dispare nevoia de a mai ţine o evidenţă riguroasă a veniturilor.

Desigur, taxarea cu sumă fixă poa-te fi criticată. Unii beneficiază mai mult de serviciile Statului, de unde ar rezulta şi nevoia de a plăti mai mult (fie o cotă unică, fie o cotă progresivă). Dar în multe domenii de activitate acest argument nu este relevant. Luaţi dreptul la siguranţa personală. Unii îşi imaginează că bogaţii trebuie să plătească mai mult pentru apărarea acestui drept pentru că ar fi mai expuşi pericolelor. Din păcate, sociologic vorbind adesea este invers. Violenţa este răspândită mai mult în mediile defavorizate, iar cei săraci sunt frecvent victime. Dacă împingem această logică spre absurd, ar însemna că ei ar trebui să plătească de fapt mai mult. Taxarea cu sumă fixă are avantaje surprinzătoare.

Unul dintre acestea ar fi eficienţa. O societate în care bogaţii nu sunt jumuliţi este una care atrage capital. Bani de investiţii şi pentru cheltuieli. Iar acestea, la rândul lor, ridică standardul general de viaţă. Scopul unei politici raţionale nu este să îi sără-cească pe bogaţi, ci să le ofere celor săraci ocazia şi motivele pentru a deveni înstăriţi.