Chestiunea românească

În realitatea dură a politicii internaţionale şi în cancelariile unde se face agenda acestei politici, "chestiunea românească" a redevenit subiect de actualitate.

Nu este pentru prima dată, în perioada post război rece. Începutul ei, 1989-1991, are în prim plan, desigur, punerea în operă a soluţiilor pentru "chestiunea germană" - căderea zidului, reunificarea, retragerea trupelor sovietice. În plan secund, însă, reorganizarea spaţiului central şi sud-est european, creat la sfîrşitul primului război mondial ca o zonă tampon între Orient - URSS şi Occident - Germania, plus restul Europei de Vest s-a profilat aproape cu aceeaşi "urgenţă", chiar dacă de o importanţă secundară, în raport cu marele obiectiv strategic. Cum realizarea reunificării şi implementarea consecinţelor ei au mers uns, ca pe aţă, s-a trecut rapid la realizarea celui de-al doilea. România şi Iugoslavia au fost "ţintele privilegiate" pentru a începe această vastă operaţiune geo-strategică. Dacă, în cele din urmă, sorţii au căzut asupra Iugoslaviei, atunci lucrul nu a fost nici pe departe din motive întîmplătoare: "deficitul democratic" şi tensiunile statului federal, existenţa unor puternice nuclee instituţionale şi politice statal-locale, istorica competiţie dintre croaţi şi sîrbi, care putea fi exploatată nu doar politic, ci şi pentru crearea condiţiilor de explozie conflictuală, interesul major arătat de Germania pentru o operaţiune cu care putea să confirme ieşirea sa definitivă de sub tutela politică a partenerilor europeni şi nu în ultimul rînd, evaluarea americană asupra rolului de pilon pe care Rusia îl rezervase Iugoslaviei, dominată politic de Serbia, în noua situaţie competiţională Est-Vest. O dată cu pierderea controlului direct şi total asupra fostului spaţiu est-european, România, Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia şi dezagregarea statală a URSS, Rusia a fost redusă la forme indirecte şi mult mai slabe de influenţă în această arie de importanţă semnificativă pentru ea, ceea ce ar fi putut fi balansat, fie şi numai parţial, prin controlul asupra Iugoslaviei. Aceste argumente au prevalat în alegerea ei drept prim capitol al restructurării Europei Centrale şi de Sud-Est. Ceea ce a urmat este deja istorie. O istorie care, aşa cum spunea Havel, "s-a pus în mişcare", iar astăzi are mai degrabă aspectul unei avalanşe rostogolite cu bună ştiinţă pe versant, decît al unei operaţiuni controlate cu precizie chirurgicală: Iugoslavia nu mai există, Serbia a fost aspru pedepsită prin "operaţiunea Kosovo", singură Cehoslovacia a reuşit "divorţul de catifea", pentru că peste capul ei s-a aşternut protector şi inspirator mîna atotputernică a puterilor catolice ale Europei. Este rîndul României?

Cine crede că asemenea întrebări şi consideraţii sunt doar exerciţii "teribiliste" ale unui gazetar, rătăcit ori în căutare de subiecte spectaculoase, nu are decît să dea o raită prin ceea ce au spus chiar atunci, în acea perioadă, oameni care au jucat roluri decisive în conturarea dinamicii proiectelor europene. Unul dintre cei mai importanţi: Wilfried Martens (1936-2013), patriarhul creştin-democraţiei europene şi unul dintre cei mai influenţi decidenţi politici ai întregii perioade post-război rece. În martie 1993, pe marginea conflictului din fosta Iugoslavie, faza Bosnia, Martens nota această evaluare, cu uriaşe valenţe predicţionale: "Într-adevăr, iată că reînvie toate vetrele potenţiale de criză, de-a lungul tradiţionalei linii de despărţire a continentului, dar care pot încă fi prevenite: Kosovo, Transilvania şi bazinul dunărean, Ucraina şi, dincolo de ea, căldarea caucaziană". La vremea la care sunt rostite public aceste cuvinte, Ucraina era a doua putere militară a Europei, după Rusia, nu renunţase încă la arsenalul nuclear existent pe teritoriul său, fapt intervenit abia în 1994 (!!!) şi nicăieri în spaţiul politicii europene nu se pomenea măcar potenţialitatea vreunui conflict în Ucraina; cît despre declaraţia oficială de independenţă a Kosovo, ea avea să survină abia în 2008 (!!!). Nici una dintre crizele evocate de Martens nu a fost prevenită, dimpotrivă a fost potenţată şi împinsă să se rostogolească la vale. Citiţi încă o dată enumerarea, vă rog: mai lipseşte doar "Transilvania şi bazinul dunărean"!!!!

"Chestiunea românească" a fost ţinută caldă pe agenda europeană în timpul şi după episodul iugoslav în primul rînd de Ungaria, atît prin politica directă a Budapestei, cît şi prin componenta etnico-politică a comunităţii maghiare din România. Şi nu a fost ţinută în adormire, ci într-un proces activ de "dospire". Cine compară temele discursului politic şi acţiunile directe, practice, promovate de oficialii de la Budapesta şi de reprezentaţii politici ai comunităţii maghiare din România poate observa cu uşurinţă că ceea ce era ascuns cu multă grijă şi destulă lipsă de îndemînare în perioada 1990-1994 în spatele aprinselor dezbateri despre "nuanţele lingvistice" ale traducerii, ceea ce era catalogat doar ca "poziţionări extremiste" ale unor ciudate personaje, cum ar fi Laszlo Tokes, căruia Traian Băsescu i-a făcut cadou, în detrimentul reprezentării României, un fotoliu de vice-preşedinte al Parlamentului European, astăzi a devenit proiectul aproape complet realizat al unei enclavizări-autonomizări de facto şi de jure al comunităţilor maghiare din spaţiul transilvan, aşteptînd doar "declanşatorul" care să forţeze recunoaşterea internaţională a statutului lor de independenţă. O independenţă pe care astăzi, forţe şi personaje politice semnificative de la Budapesta declară că sunt gata să o sprijine, la nevoie, inclusiv cu mijloce (para)militare. Cea mai semnificativă actualizare a "chestiunii româneşti" vine, însă, nu de la Budapesta, ci de la Moscova. Iar, această punere pe agenda politicii europene a "chestiunii româneşti" se face pe teren, prin acţiunile războiului hibrid din Ucraina, încă şi mai puternic, prin componenta R.Moldova-Transnistria. Desigur, apartenenţa României la NATO şi mult mai diluat, la spaţiul UE, constituie dificultăţi în realizarea practică a proiectelor de restructurare a spaţiului "Transilvaniei şi a bazinului dunărean", ca să folosim sintagma lui Martens. Semnalul dat şi reîntărit de Rusia prin ameninţările sale militare, directe, la adresa României arată, însă, că acest "obstacol" nu mai este considerat, nici la Moscova, nici la Budapesta, drept inabordabil!!!

Poate că este cazul, în faţa acestor evidenţe care nu ne trag doar de mînecă, ci "se suie pe noi", ca cei cărora le-a fost încredinţată, democratic, gestiunea problemelor de securitate ale României să deschidă şi ei un dosar al "chestiunii româneşti". Ar putea începe cu un efort diplomatic masiv, capabil să obţină de la partenerii şi aliaţii României, pe de o parte, răspunsuri clare cu privire la poziţia lor faţă de "chestiunea românească", iar pe de altă parte care sunt garanţiile politice, juridice, militare, pe care sunt dispuşi să le ofere, practic, pentru actuala configuraţie statală a "Transilvaniei şi a spaţiului dunărean"!!!