Chestiunea ţărănească

Toată lumea se pregăteşte pentru sorocul intrării în Uniunea Europeană. Banca Naţională pare să fi fost cea mai prevăzătoare. Introducerea "Leului greu" este parte a unei strategii menite să stabilizeze raportul leu-euro, ca o primă etapă pentru pregătirea intrării României în zona euro. Chiar dacă evenimentul s-ar putea petrece undeva spre jumătatea celui de-al doilea deceniu al mileniului, bancherii sînt primii care au dat semnalul că o altă Românie e pe cale să se nască din durerile lungi ale "travaliului" tranziţiei.

La fel de preocupaţi de consecinţele aderării încep să fie şi reprezentanţii cercurilor de afaceri. Cei care şi-au construit firmele pe criterii concurenţiale, se gîndesc cu bucurie la ziua cînd propriul lor guvern nu-şi va mai putea favoriza clientela politică doar de dragul "ochilor ei frumoşi". Ceilalţi, care s-au îngrăşat pe seama monopolurilor bine sprijinite de Ministerul Finanţelor şi de grijuliii noştri legiuitori, aşteaptă şi ei venirea lumii celei noi, dar cu oarecari aprehensiuni. Comercianţii sînt de mult gata să facă faţă prăbuşirii "barierelor" care ne separă încă de spaţiul liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi a forţei de muncă. "Profesiile liberale" se uită şi ele cu încredere spre ziua în care ar putea intra pe piaţa europeană a "serviciilor intelectuale", cu convingerea că isteţimea, capacitatea de învăţare şi adaptabilitatea românilor vor fi avantaje concurenţiale semnificative, capabile să aducă măcar unora venituri la care azi, profesorii şi medicii, spre exemplu, nu pot nici măcar visa în propria lor ţară. Chiar şi funcţionarii publici au motive să fie nerăbdători "să intre în Europa", pentru că statutul lor profesional este mult mai bine apărat de legislaţia europeană decît au reuşit vreodată să o facă legile din ţară, iar drepturile lor salariale ar putea fi mai bine susţinute în bătălia cu "zgîrcenia bugetară". A mai rămas cineva?

Un răspuns provocator la această întrebare ne-a oferit, zilele acestea, Octavian Paler: Ţăranii! Ei par să fie uitaţii de toată lumea ai mult doritei integrări europene! Redutabilul sceptic al tranziţiei noastre deplînge incapacitatea politicii româneşti de a găsi o formă de reprezentare a "intereselor ţăranilor", iar în subtext incapacitatea PNŢ-ului de a-şi înţelege menirea "naţională şi ţărănească", în goana după etichete europene, respectiv cea de "Partid Popular".

Unde putem să-i dăm dreptate, fără rezerve, lui Octavian Paler, nu că ar avea neapărat nevoie să i-o dăm noi!, este atunci cînd observă cu îngrijorare că jumătate din populaţia ţării trăieşte la sat, iar acest lucru nu poate să fie fără consecinţe în procesul integrării europene. Ba, am putea merge chiar mai departe, să spunem că există o şansă bună ca aceasta să se dovedească problema principală a României, odată integrată în Uniunea Europeană. Una pe care azi, în febra pregătirilor, nimeni nu pare interesat să o ia în calcul. Unde credem că Octavian Paler se înşală grav, este atunci cînd identifică populaţia României trăitoare la sat cu o categorie pe care am putea-o numi "ţărani", avînd interese, identitate şi eventual reprezentare politică unică, într-o Românie devenită parte a Uniunii Europene. Satul de azi al ţării este unitar doar ca spaţiu de locuire şi vieţuire. Unul caracterizat, înainte de orice, prin lipsa dramatică a contingenţei cu secolul şi mileniul în care ne găsim calendaristic. Unul în care infrastructura minimă a civilizaţiei nu a pătruns şi nici nu va pătrunde prea curînd. Din punct de vedere social, satul de azi e spaţiul în care se derulează, paralel, aproape fără să comunice, scenariile a două drame. Două generaţii care îşi consumă eşecul, fiecare în felul ei, avînd în comun doar faptul că au fost reduse la "supravieţuire" ca ideal şi condiţii concrete de existenţă. "Bătrînii satului" şi proaspeţii "refugiaţi din urban" sînt cele două categorii care populează azi ruralul românesc. Pînă să se trezească cineva să mai găsească o soluţie pentru ei, bătrînii se vor duce acolo "unde nu mai este nici întristare, nici durere", ca o binecuvîntată recompensă pentru viaţa furată de strîmbătatea secolului în care au trăit. Ceilalţi, majoritatea la vîrsta mijlocie, cu familii şi copii, sînt cei condamnaţi de "tranziţie" să se bejenească în lumea din care evadau bucuroşi pe cînd erau copii sau adolescenţi. O generaţie aproape strivită sub povara unui dublu eşec, povară pe care o vor vedea crescînd, încă şi mai hidoasă, pe umerii copiilor lor. O lume care va naşte mai degrabă "lumpen proletariatul" rural de mîine. Una care va fi integrată de o "ordine economică" bazată pe marea proprietate şi exploatarea ei industrial-ecologico-ştiinţifică, dar de către o altă generaţie de "agricultori". Una care deocamdată nu există, de aceea ori va fi "inventată", ori importată. Nu numai că generaţiile care trăiesc azi în ruralul românesc nu pot fi subsumate, nici social, nici politic, unei categorii numită "ţărani", mai grav este că realitatea socială şi economică a satului de azi nu poate da naştere "natural" unei "ţărănimi" a secolului XXI de care România ar avea nevoie, odată intrată în UE. Tot aşa cum, în urban, eşecul "clasei muncitoare" nu avea cum să genereze "succesul capitalist", tot aşa agonia ruralului românesc de secol XVIII, peste care se suprapune agonia unei generaţii semi-urbanizate exilată la sat de secolul XX, nu are cum să ne ancoreze în Europa viitorului.

Aceasta este chestiunea ţără-nească la români, la anul 5765 de la Facerea Lumii şi 2005 de la Naşterea lui Hristos.