Circ de campanie

Romanii ştiau deja că, pentru a fi guvernat uşor, poporul are nevoie de pâine şi circ. Şi, chiar dacă lucrurile nu au stat chiar aşa, căci, politic vorbind, plebea romană se năştea pe secolul al V-lea înaintea erei noastre ca reacţie contra arbitrariului patricienilor, ideea s-a impus ca o practică "realistă" a politicii. Conservatorii mai ales, în jocul lor ambiguu de-a democraţia, au preluat ideea încercând să reducă dezbaterea politică la spectacol. Patronii neoconservatori ai trusturilor de presă de tipul Murdoch sau Berlusconi au urmărit să transforme informaţia politică într-un circ televizat sub forma aşa zisului infotainment. În acest fel, s-a încercat reducerea cetăţeanului modern la consumatorul lipsit de reacţie al show-urilor televizate. Politicienii, mai ales când nu au ceva anume de spus, se complac în această situaţie care viciază sensul politicii trivializându-l. Iar consecinţele sunt resimţite de toţi. Căci dacă circul roman era cu gladiatori, circul televizat contemporan e cu politicieni. Iar, în România, ultima mostră de circ politic a fost "dezbaterea" de la Cluj. Iar acest număr de acrobaţie politică, dincolo de comentarii şi aprecieri, mereu subiective, a fost folositor preşedintelui în funcţie, mai ales că pâine nu prea prisoseşte astăzi poporului, odată cu aplicarea curbei de sacrificiu pe seama celor câtorva sute de mii de lucrători din sectorul public.

Şi totuşi, dezbaterea televizată între candidaţi poate fi şi altfel. O demonstrează dezbaterile televizate americane. Prima dintre ele l-a ajutat să devină preşedinte pe John Fizgerald Kennedy contra atât de puţin televizualului Nixon. Apoi, pentru că Nixon şi republicanii făcuseră o fixaţie, din 1960 până în 1976 nu a mai avut loc nicio dezbatere prezidenţială, ca după aceea, acestea să devină o parte esenţială a ritualului electoral american.

Dincolo de efectul dramatic al dezbaterilor televizate de la prezidenţialele americane, temele dezbătute dau seama despre capacitatea şi experienţa candidaţilor în diferitele domenii ale guvernării. Ori, tocmai acestea nu s-au văzut în "dezbaterea" de la Cluj, improvizată şi confuză, dominată de atacurile la persoană. Astfel de "cascadorii" nu sunt posibile nici în SUA, dar nici în Franţa, ca să luăm ca exemple ţări cu preşedinţi aleşi direct şi cu atribuţii executive serioase. Pentru ca asemenea situaţii să nu apară, dezbaterile sunt organizate din vreme după regulile clare. În SUA, din 1987 încoace, de organizarea acestora se ocupă Comisia pentru Dezbateri Prezidenţiale, o organizaţie neguvernamentală şi nepartizană. Scopul este de a furniza cele mai bune informaţii posibile telespectatorilor despre programul şi orientarea candidaţilor. Egalitatea dintre competitori este atent asigurată astfel încât doar să fie vizibilă capacitatea de argumentare şi spontaneitatea candidaţilor. Astfel, întrebările sunt culese din vreme de la un public cât mai larg, ordinea candidaţilor la răspuns, ca şi întrebările, sunt stabilite prin tragere la sorţi, iar candidaţii au la dispoziţie doar două minute pentru a răspunde la fiecare întrebare. După aceasta, candidatul advers are un minut pentru a răspunde sau respinge argumentele adversarului său.

Nimic din toate acestea nu s-a văzut la Cluj. Mizând pe improvizaţie şi spectacol gratuit, cei doi concurenţi prezenţi, Traian Băses-cu şi Crin Antonescu, au confundat, din nou, politica cu arena circului. Iar, Mircea Geoană - deşi absent, ori poate tocmai de aceea - a fost transformat în eroul negativ al întâlnirii. Însă, politicii nu i se cere să se contorsioneze sau să provoace râsul prin poznele sale, ci să asigure bunăstarea generală şi direcţiile de dezvoltare ale statului. Iar, când politicienii reduc dezbaterea la o reprezentaţie oarecare, nu desconsideră doar publicul, ci şi politica.