Clasa politică: şi fără clasă şi fără politică

La întrebarea "de ce merg lucrurile rău la noi?", răspunsul dat aproape în toate împrejurările ori tipurile de discuţie este: pentru că nu avem clasă politică. Cu varianta secundară: pentru că avem o pseudo-clasă politică plină de bube în cap, neîncepută şi neterminată, o prelungire a diferitelor clici securisto-comunistoide care, după ce au supravieţuit răzmeriţei din decembrie 1989, au purces să se înrădăcineze şi să puiască în solul mocirlos al democraţiei de vitrină, de cumetrie, de şmangleală, de pradă, de distrugere şi risipă fără măsură, cu care ne-am dotat în aşa zisa noastră "tranziţie". După modelul ştanţei, între timp, s-au format noi şi diversificate reţele, găşti, haite şi cumetrii, locale şi instituţionale, ale căror terminaţii se află în sediile aşa-ziselor noastre partide politice şi prin lung întortocheatele cotloane ale "instituţiilor de forţă" care oferă cu generozitate nu doar spaţiu de manifestare şi resurse de dezvoltare cu totul excepţionale acestor grupuri de interese şi de manevră ale intereselor altora, ci, în plus, asigură legitimitatea pentru prezenţa şi acţiunea lor în spaţiul guvernării. Iar ca bonus pavăza, fie şi relativă, dar necesară, faţă de intervenţia nedorită a justiţiei în treburile lor mai degrabă necurate, ori de-a dreptul murdare.

În aceşti termeni, exlicaţia este mai degrabă o pseduo explicaţie care nu face lumină mai deloc. Nu mai mult decît secvenţa: "De ce nu putem bea apă de la robinet? Pentru că nu mai vine apă pe ţeavă!" În acest punct trebuie să spunem că povestea cu clasa politică care ne lipseşte este un fel de povestea cu cocoşul roşu. Nu trebuie să sondezi cine ştie ce abisuri ale teoriei politice pentru a descoperi că "democraţia" din construcţie, la origini, refuză idea de "clasă politică". Ba, chiar putem spune cu temei, democraţia este reacţia radicală, opusă soluţiei "clasă politică perenă", care se autoreproduce, întemeiată pe drepturi nobiliare sau alte tipuri de privilegii sociale. Chichirezul democraţiei constă tocmai în pariul conform căruia de treburile cetăţii este îndreptăţit şi se poate ocupa oricine, oricare dintre cetăţeni, cu condiţia să nu le dăm celor aleşi puterea prea mult timp, cel mult doi ani, şi să aibă un mandat foarte limitat în privinţa a ceea pot decide în virtutea puterii acordate temporar. Democraţiile moderne şi mai ales cele post-moderne s-au îndepărat atît de mult de soluţiile înţelepte ale modelului original, încît se poate spune că mai sunt democraţii doar cu numele. În realitate, regimurile politice pe care le numim astăzi democraţii sunt nişte hiper-autocraţii statale cu puteri aproape nelimitate în privinţa deciziilor care afectează masiv viaţa cetăţenilor şi a Cetăţii. De la economie, la cultură şi de la sănătate la educaţie, de la oportunităţi, la restricţii şi pedepse, de la modele de locuire la structuri familiale, nimic din viaţa fiecăruia dintre noi nu este dincolo de puterea de intervenţie a deciziei politice, mediată de puterea de constrîngere a instituţiilor şi instrumentelor statale. Nicăieri şi nicicînd, cetăţenii democraţiilor post-moderne nu sunt stăpînii sistemului, ci supuşii săi, reduşi pe alocuri la un statut inferior celui de "sclavie funcţională". Iluzia puterii poporului mai atîrnă doar de ritmul sacadat şi predeterminat constituţional al alegerilor, respectiv de rezervarea şi apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului. Şi atunci, de unde pînă unde "obsesia" asta a rolului benefic al unei clase politice în democraţiile moderne? Pe scurt, două sunt sursele istorice. Prima este prelungirea statutului politic privilegiat al secţiunii nobiliare a puterii din regimurile pre-democratice, în zorii deloc prea luminoşi şi liniştiţi ai democraţiilor moderne. În Anglia, această formulă are şi astăzi susţinere prin existenţa Camerei Lorzilor. În cazul modelului francez, de după revoluţie, fosta clasă politică nobiliară a fost repede înlocuită, dar nu cu "puterea cetăţenilor", ci cu nucleul dur, iacobin, al noii puteri, care a recurs imediat la soluţia dictaturii statale. La fel a făcut şi Lenin, un secol şi ceva mai tîrziu, după care a decretat "teoretic" că altfel nici nu se poate. A doua sursă a temei se iveşte, tîrziu, în secolul XX, după stabilizarea marilor democraţii occidentale, cînd succesul administraţiei treburilor publice devine o sursă importantă de legitimare politică, iar acest succes este legat de competenţe profesionale specifice. Franţa este din nou exemplul la îndemînă, o democraţie care a căutat soluţii pentru "profesionalizarea clasei politice". Ascensiunea în straturile reprezentării politice la vîrf este în bună măsură condiţionată de parcurgerea unui traseu special de formare academic-profesională şi/sau de stagii practice în funcţii pregătitoare, în materie de guvernare. Cam acelaşi efect a fost urmărit şi în soluţia alternativă din Marea Britanie care a impus separarea strictă a registrului administraţiei publice, profesionalizate şi "semi-militarizate", de registrul funcţiilor şi atribuţiilor politice, în toate instituţiile guvernării.

La noi, germenii nucleului nobiliar, care ar fi putut constitui canavaua pentru o clasă politică, dacă au existat vreodată, au dispărut încă din zorii începutului de modernizare a spaţiului social al României, undeva la cumpăna secolelor XVIII şi XIX. Pe de altă parte, soluţia profesionalizării şi, eventual, a separării stricte a domeniului funcţiilor administrative de cele politice nu a fost niciodată îmbrăţişată. Dimpotrivă, clientelismul politic a împins inevitabil la folosirea funcţiilor din administraţie drept "recompense" împărţite "oastei" de susţinători şi forme de asigurare a loialităţii în manevrele politicii de supravieţuire la putere. De la Eminescu, care pune prima pecete teoretică pe realitatea politică astfel construită, vorbind despre o "clasă politică superpusă", creată artificial de expansiunea funcţiilor birocratic-statale şi utilizarea lor ca sinecuri şi formă de loializare politică, pînă azi, nimic nu pare capabil să mişte lucrurile din matca lor. Bun... şi atunci... unde e soluţia? Care e soluţia?

Vremea nobilimii, pare trecută! De soluţia aceasta putem uita. Ne mai rămîne profesionalizarea şi "militarizarea" administraţiei, odată cu separarea ei strictă de registrul politic al guvernării. De la momentul decembrie 1989, am ratat deja o generaţie. Nu e deloc sigur nici că la nivel social extins există înţelegere pentru beneficiile şi desigur, pentru restricţiile specifice acestei soluţii. Cu atît mai puţin că s-ar putea constitui undeva voinţa politică pentru construcţia instituţional profesională necesară. În locul profesionalizării administraţiei, noi am preferat inflaţia de diplome academice fără acoperire în competenţe şi eternizarea pe posturi sub umbrela protecţiei politice. Mai rămîne să ne întorcem la originile democraţiei, ceea ce astăzi este cunoscut mai mult drept resuscitarea şi promovarea democraţiei directe. Soluţia presupune însă scurtarea mandatului de reprezentare, nu doar parlamentar, ci şi pentru funcţiile executive, respectiv reducerea drastică a competenţelor, puterilor decizionale ale instituţiilor statale. După 100 şi ceva de ani de experienţă neîntreruptă a "dictaturii statale" mai mult sau mai puţin temperate de lumina palidă a drepturilor cetăţeneşti, pentru societatea românească acest pas ar echivala cu o expediţie la polul nord în sandale şi tricouri de plajă. Nimeni nu ar avea curajul să angajeze o asemenea aventură. Şi, foarte probabil, nimeni nu ar fi dispus să urmeze pe cei care s-ar apuca, eventual, să facă preparativele. Ne putem închipui, desigur, unul sau mai multe scenarii ale devoluţiei statale treptate şi controlate. Un asemenea proces presupune însă un program bine definit pe termen lung, într-o ţară în care guvernările nu ştiu şi nu pot prezice nici ce fac de azi pe mîine. Drept pentru care, vom continua o vreme să parcurgem ciclic sinusoida iluzii-deziluzii în legătură cu performanţa de guvernare a unei clase politice care nu este şi nu are cum să fie vreodată o clasă, iar, colac peste pupăză, are un domeniu al deciziei de guvernare cvasi-nelimitat. În aceste condiţii, raţional vorbind, n-ar trebui să ne mai mirăm de ceea ce urmează!!!