Comunismul întârziat

Până şi gulaşul dă în clocot! Deşi părea de domeniul trecutului, tranziţia maghiară este mai actuală ca oricând. Şi îşi arată cealaltă faţă. Chiar acolo unde trecerea de la totalitarism la democraţie şi economie de piaţă se desfăşurase în ritmul precis al orologiilor central-europene, clasa politică nu a reuşit să (re)facă contactul cu societatea. În această prăpastie poate să se prăbuşească cu totul. Violenţele de la Budapesta, fundamentalismul polonez în varianta Kaczynski, erupţia naţionalismului maghiarofob în Slovacia sau constantul antieuropenism al lui Vaclav Klaus demonstrează că timpul nu a vindecat rănile trecutului. În acest context, dosariada românească nu mai pare atât de stranie.

Aderarea la UE nu a putut ţine locul unui proiect în acelaşi timp naţional şi european. Aderarea i-a speriat pe unii, iar pentru alţii efortul integrării a fost istovitor. Parafrazându-l pe editorialistul cotidianului belgian Le Soir, Jurek Kuczkiewicz, care se referea însă doar la premierul polonez Jaroslaw Kaczynski, politicienii din est nu au înţeles mai nimic din Europa. Dacă fraţii Kaczynski nu vor o altă Europă, ci doar o nouă Polonie, care însă pare a fi continuatoarea autoritarismului ultracatolic al mareşalului Jozef Pilsudski, iar naţionaliştii slovaci (aliaţi într-o coaliţie roşu-brună cu socialiştii din Smer) par inspiraţi de regimul monseniorului Tiso care a funcţionat sub protecţia celui de-al treilea Reich, Ungaria părea liniştită. Naţionalismul fusese ţinut departe de Parlament, Fidesz-ul se integra în PPE şi era astfel nevoit să îşi adapteze limbajul şi atitudinea. În aceste condiţii, cel puţin la prima vedere, ceea ce s-a petrecut la Budapesta începând cu 19 septembrie a părut o revoltă spontană, fondată moral şi speculată de opoziţie. Faptul că alegerile locale vor fi chiar duminică 1 octombrie a favorizat o astfel de interpretare. Şi, poate, Viktor Orban şi apropiaţii săi cred că pot controla tinerii radicali care protestează pe străzile capitalei ungare, dar radicalismul lor, care îşi găseşte cu siguranţă ecoul şi în Transilvania, are o altă sursă. Declaraţiile arogante şi obscene ale primului ministru Ferenz Gyurcsany nu pot însă scuza nici violenţa instinctuală, nici motivaţia acesteia.

A treia cale a lui Gyurcsany se dovedeşte nu doar ideologic, ci şi social, şi politic, un mare eşec. Dar, fostul lider al DEMISZ (Asociaţia Tinerilor Democraţi), ramură a UTC-ului (KISZ) maghiar, devenit om de afaceri de succes după căderea comunismului, nu are nici sensibilitatea doctrinară, nici deschiderea socială a socialiştilor occidentali. Falsitatea sa a fost pe deplin dezvăluită de acel discurs ţinut în mai 2006, la nici o lună după victoria în alegeri, în faţa grupului socialist din Parlamentul maghiar şi care a justificat începutul "intifadei" budapestane. Imaginea sa de martir al reformei economice pe care unii comentatori o construiesc este deplasată. Un aşa-zis "pragmatic", în fapt un comunist întârziat într-o lume cu care nu are prea puţine în comun.

Deriva socialiştilor central şi est-europeni este o realitate. Nu doar în România, unde socialismul european pare o ideologie stranie, dar şi în Slovacia sau Ungaria, foştii comunişti nu pot să se integreze. Ca să nu mai vorbim de Cehia, unde au refuzat să se reformeze. Pentru aceştia, dacă europenizarea, cel puţin economică, este inevitabilă, atunci măcar ritmul acesteia trebuie încetinit. Aceşti homo sovieticus, în diferite variante naţionale, au supravieţuit colapsului formal al comunismului şi şi-au găsit refugiul în economie sau politică. Lor li se adaugă groteştile măşti ale naţionalismului visceral prin care au vrut să se legitimeze în faţa unui Occident speriat de ciuma brună.