Conservatorism, reacţionarism şi radicalizare

Radicalismul partidelor populiste de dreapta se bazează pe o retorică specifică menită să faciliteze crearea celor mai mari coaliţii posibile. E ceea ce face AUR cu Polul suveranist, alianţă de foarte mici formaţiuni radicale de dreapta, pe care o pregăteşte de mai bine de un an, şi care ar trebui să creeze imaginea Unităţii. Iar când aceste partide ajung la guvernare, aşa cum s-a întâmplat în Ungaria, cu FIDESZ, sau în Italia, cu Fraţii italieni, acţionează pentru a se permanentiza la putere şi a schimba aranjamentele constituţionale. Cazul maghiar demonstrează cât de important este impactul negativ al acestor partide asupra funcţionării democraţiei liberale în Europa, dar şi asupra ordinii internaţionale.

Cei care cred că partidele radicale de dreapta se "normalizează" odată ajunse în parlament şi mai apoi la guvernare, susţin că aceste formaţiuni politice, dincolo de retorica lor populistă şi extremismul lor instrumentalizat, sunt, de fapt, organizaţii politice obişnuite, inofensive în raport cu democraţia liberală.

Dacă sunt urmărite în dinamica lor, însă, se constată că partidele radicale de dreapta - de la populişti la extrema dreaptă fascizantă - propun programe pentru un mediu electoral şi parlamentar în schimbare. De aceea comportamentul lor strategic vizează două obiective: prin retorica naţionalist-nativistă să preia controlul asupra unui părţi a electoratului îngrijorat de ritmul schimbării, prin promovarea miturilor conspiraţioniste adecvate, pentru ca apoi să se prezinte ca singura soluţie autentică la problemă, fie că aceasta este imigraţia şi Marea înlocuire, fie corupţia morală a elitelor.

Prin tematica pe care o impun în ceea ce a mai rămas din spaţiul public, partidele populiste de dreapta radicală urmăresc să se integreze în mainstream printr-o strategie conflictuală împrumutată din neoliberalismul economic. Aşa cum actorii economici care se confruntă în economia de piaţă trebuie să fie combativi, tot astfel şi în "piaţa" politică, conflictul trebuie să înlocuiască colaborarea. Aşa se face că relaţionarea, inclusiv în coaliţii parlamentare sau guvernamentale cu partidele-sistem, nu le moderează retorica extremă. Refuzul moderaţiei şi al compromisului ar însemna diluarea trăsăturilor care îi evidenţiază. Dar nu este vorba de o simplă gesticulaţie electoralistă, ci de o strategie care urmăreşte să slăbească mecanismele constituţionale de control.

În acest sens, analiza comparativă a comportamentului strategic al partidelor radicale de dreapta demonstrează că impactul lor asupra sistemului constituţional este mai mare în cazul unor sisteme politice unicamerale din state unitare în care se manifestă tendinţe plebiscitare, decât în cazul sistemelor bicamerale, funcţionând în state real-federative cu mecanisme funcţionale ale statului de drept. Aşa cum arată cazul maghiar în raport cu cel polonez, bicameralismul a asigurat condiţii pentru menţinerea mecanismelor constituţionale.