CORESPONDENŢĂ DE LA PARIS Preşedintele Hollande, obligat să rezolve cuadratura cercului

Revistele franceze sunt neiertătoare cu Preşedintele Hollande. "Pépere est-il a la hauteur (Bunicuţul este la înălţime)?", citim zilele aces­tea pe coperta săptămânalului Le Point. < François Hollande, Monsieur faible (domnul neputincios) > pe cea a revistei l'Express.

Bineînţeles, nu am uitat că acelaşi lucru se întâmpla şi cu Preşedintele Sarkozy cu un an în urmă. Dar se pare că violenţa şi constanţa judecăţii de valoare la care este supus Preşedintele Hollande nu suferă comparaţie, pentru simplul motiv că Preşedintele Hollande este considerat de marea majoritate a alegătorilor francezi ca fiind incompetent pentru funcţia pe care o ocupă.

Aceeaşi presă care l-a ridicat în slăvi îl acuză foarte dur, făcându-se purtătorii de cuvânt ai acestor alegători. Şi nu fără motive. După afacerea Cahuzac, a urmat afacerea Augier (trezorierul lui Hollande în timpul campaniei prezidenţiale) care este acuzat de a avea societăţi în paradisuri fiscale.

Şi iată că Jean-Luc Melenchon, conducătorul Frontului de stânga francez, lansează o revoltă contra a ceea ce el numeşte < politică de aus­teritate >. O revoltă la care se asociză unii "tenori" ai partidului socialist şi chiar miniştrii, cum este Arnaud Montebourg, ministrul redresării productive, Benoît Hamon, minis­trul Consumului, sau Cécile Duflot, ministrul Locuinţelor. Toţi cer în cor o altă politică. Este aproapre sigur că viitoarele zile ne vor aduce şi alte opinii de acest gen care riscă să agraveze incoerenţa şi lipsa de solidaritate a guvernului de la Paris. < Pépere > (bunicuţul în româneşte) pare a nu fi la înălţimea necesară funcţiei, ceea ce poate produce un naufragiu al < corabiei > înainte de sfârşitul celor cinci ani de guvernare socialistă.

François Hollande nu a încetat o secundă să spună în campania sa că va fi un preşedinte < normal >. Dar într-un guvern normal pot exista miniştrii care nu sunt de acord cu politica Preşedintelui ţării şi care îl critică (sau chiar îl jignesc) pe Primul Ministru? Aceşti miniştrii nu ar fi rezistat nici măcar o zi într-un guvern normal. "Un ministru ça ferme sa gueule ou ça démissionne (un minis­tru îşi ţine gura sau demisionează)", spunea acum câţiva ani un alt minis­tru socialist, Jean-Pierre Chevenement. El, însă, este educat şi are principii. Toţi observatorii politici au înţeles că unii miniştrii din guvernul actual îşi < cântă partitura proprie > pentru a se pune în valoare. Ei profită de starea de slăbiciune a lui < Monsieur Faible > care este acompaniat de un Prim Ministru fără niciun fel de autoritate. Evident, ni se spune că nu am înţeles nimic, că aceste păreri divergente nu marchează nicio dis­tanţare de Preşedinte, ci voinţa de a convinge pe toţi cei ce sunt decepţionaţi de politica actuală să nu se lase atraşi de sirenele populiste ale extremei stângi sau de dreapta. < Trebuie să avem încredere în Preşedintele Hollande >, ne spun corifeii socialişti, adăugând: < Numai astfel vom putea evita ca politica de rigoare să se transforme într-o politică de aus­teritate şi să păstrăm avantajele sociale ale sistemului francez >. Ni se explică, în acelaşi timp, că efortul de moralizare a vieţii publice franceze (o operaţie lansată recent de Preşedintele Hollande la televiziunea franceză) nu face altceva decât să o întărească pe cea de redresare economică. < Traducerea > acestui mesaj într-un limbaj accesibil pentru toată lumea este: toţi cei care cred că majoritatea prezidenţială a fost complet dezarticulată de afacerea Cahuzac se înşală. Legea de moralizare nu face decât să întărească coerenţa acestei majorităţi şi va stinge imediat < incendiul > provocat de această afacere.

Toţi alegătorii sunt însă derutaţi de politica Preşedintelui. Cei de stânga gândesc că Preşedintele Hollande a uitat de promisiunile de campanie, iar cei de dreapta nu au înţeles că el a schimbat direcţia. Ceea ce explică prăbuşirea sa în sondajele de opinie în care este creditat cu mai puţin de 30% de opinii favorabile. O cifră care scade în fiecare zi, pentru că Preşedintele a pierdut o parte din fidelii săi şi, normal, nu a câştigat niciunul din câmpul din faţă sau cel vecin.

Desigur, Preşedintele a luat o serie de măsuri economice (angajament european, lansarea proiectului competitivităţii şi a scăderii cheltuielilor publice). Dar nu este vorba de nicio măsură drastică şi aceste mici schimbări nu au provocat nicio ameliorare palpabilă în viaţa de toate zilele. Dimpotrivă. Pentru simplul motiv că această schimbare nu a fost asumată şi de majoritatea sa politică. Pătrunderea în forţă a muncitorilor de la uzina de automobile PSA de la Aulnay la convenţia socialiştilor de sâmbătă, 13 aprilie 2013, este un avertisment din cele mai puternice aduse majorităţii guvernamentale. Ei au luat cuvântul cu forţa în faţa delegaţilor la convenţie pentru a protesta contra închiderii uzinei şi a capitulării guvernului de stânga în faţa acestei situaţii.

Este clar că Preşedintele Hollande se exprimă vag când vorbeşte despre politica sa economică. Pentru că cei care îl critică din partea stângă a eşichierului politic şi care cer cu vehemenţă o altă politică nu au nicio alternativă credibilă la politica economică pe care ar trebui să o pună în funcţiune Preşedintele Hollande. Dar el nu poate face acest pas pentru simplul motiv că această politică este total diferită de cea a programului său electoral. Singura politică economică valabilă astăzi în toate ţările din Europa (anunţată şi în Româ­nia de Ministrul Economiei Varujan Vosganian, în cuvântarea ţinută la forumul din 12 aprilie 2013 de la Craiova) este cea a competitivităţii. Trebuie făcut totul, cum se spunea altădată, pentru a încuraja şefii de întreprinderi să multiplice inovaţiile şi investiţiile. Trebuie creată o fiscalitate care să favorizeze activităţile creatoare de prosperitate. Mai puţină impozitare a producţiei, mai multă "supleţe" în gestiunea personalului, mai puţine sarcini pentru întreprinderi. Fără a uita o însănătoşire grabnică a finanţelor publice. Mai puţin deficit, mai puţină datorie publică înseamnă că se vor putea investi sumele câştigate, astfel, în producţie şi deci, pentru crearea de locuri de muncă.

Germania a înţeles de mult acest lucru. Reformele neoliberale ale Cancelarului socialist Gerhard Schröder lansate în cadrul programului său "agenda 2010" par să dea roade. În orice caz, Germania este cea mai competitivă ţară din UE.

Nu există altă politică economică posibilă în afara acestei soluţii fondate pe o restabilire a ofertei indus­triale. Doar dacă se va renunţa la cei 50 de ani de construcţie europeană.

Există însă şi alte idei: anumiţi economişti preconizează o relansare de tip keynesien a activităţii economice prin injectarea de miliarde de euro în economie pentru a o reactiva. Este, fără îndoială, un vis deoarece injectarea acestor sume va provoca o creştere a consumului, deci a importurilor (pentru că nu se produce des­tul). Preţurile vor creşte rapid şi, deci, exporturile se vor diminua. Deficitul extern va exploda şi, odată cu el, datoria ţării. În câteva săptămâni tot eşafodajul european se va prăbuşi.

Adevărul este că nimeni nu ştie astăzi cum vor putea rezista ţările UE dacă vor părăsi uniunea. Este din punct de vedere tehnic, financiar şi economic imposibil de prevăzut. Singura soluţie pentru a furniza puţin oxigen acestui ansamblu european ar fi ca Banca Centrală Europea­nă să emită monedă fără acoperire, cum fac, de altfel, Banca Centrală a Statelor-Unite sau cea a Japoniei.

Cu o singură diferenţă, dar ea este esenţială: în timp ce aceste două bănci naţionale acţionează pe un ansamblu economic omogen, BCE are acţionari din fiecare ţară. Este greu de spus pentru ce unii dintre aceşti acţionari, cum ar fi cei germani, ar accepta să plătească derivele economice grave ale altor ţări acţionare ale BCE.

De fapt, construcţia europeană ar trebui să funcţioneze ca cea a unei coproprietăţi de bloc. Locatarii blocului sunt obligaţi să plătească cheltuielile aferente şi să respecte regulamentul blocului. Altfel vor suporta rigorile legii. La fel şi cu cooperarea europeană: trebuie ca ţările membre să se înscrie în coproprietatea europeană şi să respecte disciplina comună. François Hollande a pretins la început că va putea modifica regulamentul de coproprietate europeană. A spus chiar că a obţinut modificări esenţiale. De fapt, impotenţa sa a fost totală. Datoria cronică a Franţei l-a legat de mâini şi de picioare. El a fost obligat să adopte o politică de competitivitate şi deci să reducă dras­tic cheltuielile publice. Consecinţa a fost angajarea sa în ceea ce el a numit un < şoc de competitivitate >. Din păcate, această nouă politică economică a rămas la stadiul de bune intenţii pentru a nu provoca revolta coechipierilor săi politici.

< Strategia Preşedintelui Hollande este, din cauza acestor motive, foarte dificil de decriptat >, explică Jean-Marc Sylvestre în EconomieMatin.fr, adăugând: "Se pot face însă nişte ipoteze. Prima ar fi că are o încredere totală în ceea ce el a numit în interviul acordat la televiziunea franceză acum două săptămâni < trusa de scule > pe care a pus-o în func­ţiune. Adică: puţin credit fiscal, dar menţinerea la acelaşi nivel a activităţilor statului şi a modelului social. Altfel spus, se speră că din cer va cădea peste ţară o creştere economică şi toate problemele se vor rezolva de la sine".

Pentru orice persoană de bun-simţ, este însă evident că evoluţia ascendentă a şomajului şi reducerea deficitului sub 3% nu se vor putea face fără anumite măsuri specifice dure. Nu se poate minţi când este vorba de patrimoniu, dar se poate înşela opinia publică fără niciun risc când este vorba de previziuni economice şi de promisiuni electorale.

"O altă ipoteză ar fi că François Hollande cunoaşte gravitatea situaţiei dar nu vrea să vorbească despre ea ca să nu distrugă orice speranţă", consideră Jean-Marc Sylvestre, menţionând: "Lasă, deci, să treneze o situaţie care va provoca la un moment dat un şoc enorm. Ceea ce îi va permite să declare ţara în stare de urgenţă şi să aplice liniştit reformele care se impun. Preşedintele a ales să provoace o psihodramă naţională ale cărei efecte nu sunt controlabile, decât să lanseze un program de reforme care să permită reconstrucţia unei ţări devastate de criză".

Ceea ce pentru comentatorul francez este de neînţeles.